Alegerile prezidențiale și parlamentare din Turcia din 14 mai vor pune o întrebare cheie a timpului nostru: este posibil să încetinim recul autoritar și să reînnoiești progresul democratic? Într-o perioadă de ascensiune autocratică, a devenit la modă să se facă predicții sumbre despre soarta democrațiilor liberale.
Mai puțin analizat este viitorul autocrațiilor.
Vor rămâne autocratice țări precum Turcia, care au coborât sub conducerea unui singur om? Este posibil să detronăm prin alegeri oameni puternici înrădăcinați precum Recep Tayyip Erdogan?
Partidele de opoziție din Turcia nu au fost niciodată mai optimiste cu privire la această perspectivă și din motive întemeiate. La fel ca democrațiile, autocrațiile mor în sărăcie. Oamenii puternici mobilizează sprijinul popular în spatele agendelor lor autocratice, dar trebuie să asigure creștere economică. Erdogan a ajuns la putere în 2003, după cea mai gravă criză economică din trei decenii. El a luat frâiele puterii în numele poporului uitat, jurând prosperitate. El și-a îndeplinit această promisiune în primul său deceniu la conducere, datorită unei redresări economice și unei politici externe pro-occidentale.
Însă domnia lui Erdogan a degenerat de atunci în corupție, guvernare greșită și amical. În timp ce câțiva din vârf se bucură de o bogăție imensă, milioane de turci se află sub pragul sărăciei. Târgul autoritar al lui Erdogan s-a prăbușit. Opoziția Turciei promite un nou contract cu societatea – unul care să restabilească democrația parlamentară, să urmărească o politică externă pașnică, pro-occidentală și să promoveze prosperitatea comună. S-ar putea să aibă în sfârșit urechea oamenilor.
Hrănirea optimismului opoziției este poziția sa unită.
Autocrații nu au nevoie de majorități pentru a distruge democrațiile; tot ce au nevoie este o opoziție divizată. Erdoğan a fost binecuvântat cu adversari slabi. Blocul de opoziție format din șase s-a unit recent în jurul lui Kemal Kılıçdaroğlu, liderul principalului Partid Popular Republican (CHP) de opoziție.
Îmbunătățirea perspectivelor sale este decizia blocului de a numi pe Ekrem İmamoğlu și Mansur Yavaș, primarii populari CHP ai Istanbulului și Ankara, ca vicepreședinți în cazul în care opoziția câștigă. Dar și mai importantă este poziția partidului pro-kurd Popular Democrat. Partidul, care este al treilea ca mărime din parlament, dar nu face parte din blocul de opoziție, a semnalat că îl poate susține pe Kılıçdaroğlu la votul prezidențial.
Totuși, nu este ușor să învingi un autocrat în alegeri care nu sunt nici libere, nici corecte. La agravarea provocării este un context internațional nefavorabil. Hotărârea Occidentului de a apăra schimbarea democratică a jucat un rol cheie în răspândirea democrației care a început la sfârșitul anilor 1970. Această creștere s-a oprit la mijlocul anilor 2000, parțial din cauza retragerii din vest. Autocrații din China până în Turcia au astăzi o mână mai liberă pentru a-și promova propriul model. Și se ajută unul pe altul. Fluxurile de numerar din Rusia, China și Arabia Saudită l-au ajutat pe Erdogan în momente critice. Încă o dată, se adună în spatele lui.
În schimb, țările occidentale au renunțat de mult la forțele democratice ale Turciei, creând o relație tranzacțională cu Erdogan, care i-a întărit mâna împotriva rivalilor săi interni. Președintele Joe Biden a promis să restabilească democrația în centrul politicii externe a SUA, dar, de dragul intereselor geopolitice, a tăcut în mare măsură despre atacul lui Erdogan asupra normelor democratice. UE, de asemenea, a privit în altă parte atunci când Erdogan a demontat garanțiile democratice ale Turciei, în schimb a încheiat un târg pentru a exclude migranții din țările aflate în conflict.
Dar susținerea democraților în conflict și apărarea unor alegeri libere și corecte nu ar fi o distragere a atenției de la urmărirea intereselor sale de către Occident. Dimpotrivă, apărarea democrației servește acestor obiective. Autocrații sunt aliați imprevizibili. Ei urmăresc politici externe destabilizatoare, nesăbuite, militariste, anti-occidentale. De când Erdogan și-a centralizat puterea în mâinile sale, Turcia a armat grupuri radicale, a lansat incursiuni militare în Siria, și-a flexibilizat mușchii în Libia, a achiziționat un sistem rus de apărare antirachetă, a ajutat Iranul și Rusia să eludeze sancțiunile occidentale și a amenințat că va bloca expansiunea NATO.
Opoziţia Turciei se confruntă cu o luptă dificilă.
Va fi o cursă strânsă. Dacă opoziția va câștiga, întorsătura autoritară a țării sub Erdogan va fi o ocolire pe drumul lung și dificil către consolidarea democratică. Dacă va pierde, Turcia va aluneca mai adânc în autoritarism, iar alegerile nu vor conta. Ceea ce se întâmplă la votul viitor nu va determina doar soarta țării. De asemenea, va decide ce face Turcia dincolo de granițele sale. Mai presus de toate, rezultatul va spune multe despre viitorul democrației în întreaga lume.
Sursa – www.ft.com