După cel de-al Doilea Război Mondial și venirea la putere a Partidului Comunist, ideea construirii unui canal între Cernavodă și Constanța este luată din nou în considerare. România primește avizul Comisiei Dunării, compusă din reprezentanți ai țărilor dunărene, de a realiza un canal navigabil pe porțiunea românească a fluviului, iar în 1949 încep lucrările bazate pe consultanță sovietică.
La ședința din 25 mai 1949, Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român ”ascultând raportul tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej asupra proectului de construire a canalului Dunărea—Marea Neagră și de dezvoltare economică și culturală a regiunii înconjurătoare, considerând că această mare lucrare face parte din opera de construire a socialismului în țara noastră, hotărăște ca să fie pus în fața Consiliului de Miniștri proectul pentru începerea imediată a lucrărilor pregătitoare ale construirii acestui canal”—anunța pe prima pagină ediția din 26 mai 1949 a ziarului România Liberă.
Și ”Scânteia” a publicat Hotărârea Consiliului de Miniștri, ”luată pe baza expunerii făcute de către Gh. Gheorghiu-Dej, primul Vice-Președinte al Consiliului de Miniștri”.
Potrivit Hotărârii, construirea canalului asigura: ”transportul cel mai eftin și mai scurt spre Marea Neagră; Industrializarea regiunii de Sud-Est a țării; Dezvoltării economică și culturală a regiunii; Crearea condițiilor pentru îmbunătățirea agriculturii și ridicarea nivelului de trai al țărănimii muncitoare; Posibilități noui de combatere a secetei, care amenință continuu regiunea de Sud-Est a țării; Asanarea văii plină de bălți a Carasului, ceeace va duce și la însănătoșirea populației acestei regiuni bântuită de malarie”. ”Pentru executarea acestor lucrări se vor construi noui căi ferate, șosele, întreprinderi noui industriale și comericale, locuințe, instituții de învățământ pentru crearea cadrelor tehnice necesare, instituții culturale etc, lucrări care cer mobilizarea tuturor forțelor economice ale țării”—mai menționa Hotărârea Consiliului de Miniștri.
Primul proiect de construcție din perioada comunistă urmărea talvegul văii Carasu până în zona Poarta Albă, iar în continuare Valea Nazarcea.
La acest canal au lucrat în permanență 50.000 de oameni, deținuți obișnuiți și deținuți politici, adversarii regimului fiind obligați să sape cu mâinile goale, în condiții aspre specifice climei din Dobrogea. Totodată, această acțiune de reprimare a răpit câteva mii de vieți, ”Canalul” ajungând locul unor tragedii umane.
În 1953, după patru ani în care se realizaseră doar câțiva kilometri la Canalul Dunăre-Midia, activitatea este oprită, la câteva luni după moartea lui Stalin, susținător al proiectului. Lucrările sunt valorificate începând cu 1959 în cadrul unui sistem de irigații.
Noul lider comunist, Nicolae Ceaușescu, decide reluarea lucrărilor la canalul navigabil, care s-au suprapus pe o treime din lungimea canalului de irigații.
Potrivit istoriei prezentate de Administrația Canalelor Navigabile, în 1975, când condițiile tehnice și materiale au fost create, s-au demarat lucrările de construcție la Canalul Dunăre — Marea Neagră. Totuși, în mod oficial, reluarea construcției are la bază hotărârea din iunie 1973, care stabilea realizarea unui nou port maritim Constanța Sud — Agigea, a unei hidrocentrale pe Dunăre la Cernavodă și a canalului navigabil care, ”plecând din lacul de acumulare format în spatele barajului de pe Dunăre, să debușeze în noul port maritim”, potrivit documentelor IPTANA.
Decizia s-a concretizat prin realizarea a numeroase analize și studii în perioada 1968-1972. Astfel, printr-o hotărâre de la 1 martie 1972, Ministerul Transporturilor, respectiv IPTANA, primesc sarcina de întocmire a unu studiu tehnico-economic: ”Sistemul de navigație Dunăre—Marea Neagră”, dezvoltat mai târziu în ”Complexul hidroenergetic și de transport Dunăre — Marea Neagră”.