Limbajul semnelor este un limbaj de exprimare ce folosește comunicarea manuală și limbajul trupului pentru a stabili un canal de comunicare cu mediul social. Spre deosebire de limbajul oral, care este un canal de comunicare vocal-auditiv, limbajul semnelor este un canal de comunicare gestual-vizual.
Originea sa este la fel de veche ca aceea a limbilor orale sau chiar mai veche. Istoria relatează că este un amestec de culturi din diferite țări care au influențat de-a lungul anilor apariția și răspândirea limbajului semnelor.
În anul 1620, limbajul semnelor a devenit mai folositor și mai ușor de folosit. A fost anul în care Juan Pablo de Bonet a scris prima carte de limbaj al semnelor pentru a-i învăța pe cei cu deficiențe de auz să comunice. În carte era scris un sistem alfabetic manual pe care oricine îl putea folosi cu ușurință. Existau și imagini cu mâini reprezentând diferite sunete ce trebuiau învățate.
O școală publică gratuită pentru cei cu deficiențe de auz a fost construită în 1755 în Paris de francezul Abbe Charles de L’Epee. Observațiile lui L’Epee au condus la un standard pentru limbajul semnelor ce includea semnele mâinilor, gesturi și ortografia cu degetele. Acest sistem standardizat a fost recunoscut oficial ca limbajul celor cu deficiențe de auz folosit nu numai în Franța, ci și în mai multe țări din Europa.
În America, prima școală pentru persoanele surde a fost construită de Laurent Clerc în 1817, în Hartford, Connecticut. În SUA deja exista o comunitate mare de persoane cu deficiențe de auz în Masachusetts, numită ”Martha’s Vineyard”. Se spune că influența apariției limbajului semnelor american a venit mai mult din partea comunității decât din partea școlii fondate de Clerc.
De la aceste influențe și contribuții timpurii, multor oameni cu probleme de auz le-a fost mai ușor să comunice cu cei din jur. (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)