De unde obsesia pentru olimpici şi ignorarea copiilor medii?
Corporaţiile şi guvernele au nevoie de sprijin în manevrarea şi manipularea maselor. De aceea caută să creeze elite pe care să le formeze în acest sens. Actualii olimpici vor deveni cei care vor fi şcoliţi la Harvard în managementul maselor, al populaţiilor, la Yale în managementul resurselor umane (ce expresie absurdă, “resurse umane”; resursa e ceva de care te foloseşti, prin urmare există nişte supraoameni care se folosesc de oameni), devin head-hunteri, traineri, manageri, consilieri, conducători, consultanţi, coacheri, activişti etc. Fac treaba murdară a corporaţiilor convinşi că fac bine. În fapt, sunt pregătiţi să-i considere şi să-i trateze pe ceilalţi drept mase, oameni inferiori, prostime.
În România comunistă, în care noi aveam cei mai mari pitici din lume, trebuia să avem şi cei mai deştepţi elevi din lume. Elevii erau selectaţi prin diverse faze ale olimpiadelor şcolare, apoi pregătiţi special în diverse centre sub îndrumarea celor mai buni profesori, pentru a cuceri (”a aduce în ţară”, se zice) medalii la olimpiadele internaţionale.
Profesorii de la clasele din care proveneau olimpicii internaţionali erau lăudaţi şi apreciaţi de autorităţi şi de părinţi, creştea mândria în fiecare copil, părinte sau cadru didactic. Per ansamblu, mândria naţională. Era – şi este – un fel de capră râioasă cu coada sus.
Într-o societate obsedată de diplome, cum îi pregătim pe cei care nu pot/vor/nu au posibilitatea să urmeze o facultate, astfel încât să îşi poată găsi un loc de muncă?
Societatea e obsedată de diplome pentru că statul impune diplomele ca o condiţie pentru un loc de muncă. În fapt, nu individul uman şi calităţile lui contează, ci diploma, certificatul, care se pot obţine pe diverse căi, uneori foarte facile: copiat, plagiat, corupţie etc.
O soluţie ar fi să se renunţe la diplome sau să fie eliberate de agenţii neutre de evaluare a competenţelor, nici de către şcoli, nici de către ministere. Adică, fiecare individ, pe baza propriei experienţe, a propriei pregătiri sau a celei obţinute prin diverse şcoli şi cursuri, atunci când consideră că şi-a dezvoltat anumite competenţe, se poate adresa unei asemenea agenţii de evaluare, care, în urma unor probe, poate sau nu certifica cunoştinţele, deprinderile şi aptitudinile într-un anumit domeniu. Un asemenea sistem functionează, de exemplu, în Noua Zeelandă.
Am citit că sunteţi sustinător al sistemului Montessori. De ce ar putea el îmbunătăţi calitatea educaţiei?
Pentru că rezolvă toate problemele sistemului actual; pentru că are la bază programa şi orarul stabilite de natură; pentru că e validat de o experienţă de aplicare de peste 100 de ani pe toate meridianele; pentru că e validat de cele mai recente rezultate ale cercetărilor din genetică şi neuroştiinţe; pentru că reprezintă şcoala viitorului, sau, cum a fost numită deja, Şcoala 2.0; pentru că sunt cel care a introdus acest sistem în România postbelică încă din 1995; pentru că am tradus şi publicat două din operele fundamentale ale Dr. Maria Montessori: “Mintea absorbantă” şi “Secretul copilăriei”, pentru a face cunoscută românilor această abordare comprehensivă a dezvoltării omului şi omenirii.
Deoarece dovedeşte că nu poţi obţine disciplină dacă nu dai libertate, că omul nu va fi capabil să se autocontroleze dacă e controlat şi supravegheat tot timpul; deoarece contribuie la normalizarea societăţii şi la realizarea păcii universale; deoarece nu promite că face genii, dar dă fiecăruia posibilitatea de a se dezvolta la maximumul potenţialului său; deoarece copiii nu fac ce le place, dar le place ceea ce fac; deoarece creatorii Google, Sergy Brin şi Larry Page, sau creatorul Amazon.com, Jeff Bezos, consideră că succesul lor se datorează şcolii Montessori din copilărie. În curând voi lansa un site dedicat în întregime sistemului Montessori în România, unde cei interesaţi vor găsi şi alte argumente.
Care sunt persoanele care v-au influenţat creşterea şi dezvoltarea intelectuală?
Mai degrabă au fost câteva lucruri decât persoane. Un geam mic spart de la un dulap din clasă, pe la începutul clasei a doua. Veneam dimineaţa devreme, pe întuneric, să fiu primul, băgam mâna pe geamul spart şi luam o cărţulie din colecţia “Traista cu poveşti”, o citeam acasă pe nerăsuflate, a doua zi o puneam la loc şi luam alta. Nu ştiu de ce nu le ceream învăţătoarei. Poate mi-era frică să afle că citesc şi altceva, cum şi ei îi era, pe atunci, frică să citească altceva decât îi indicau activiştii noii epoci.
Prin clasa a treia am descoperit o valiză cu cărţile lui Jules Verne în podul unui văr, rămase de la taică-su, care nu s-a mai întors de la Cotul Donului. Astea mi-au influenţat dezvoltarea intelectuală.
Aţi schimba ceva în dezvoltarea dumneavoastră ca profesionist?
Aş vrea să fiu ceva mai ordonat şi să am o voinţă mai puternică.