AGERPRES: Şi legat de perspectivele de aderare în a doua parte a anului?
Renate Weber: Cred că este inutil să vă spun cât de tare îmi doresc acest lucru. De ani de zile, aproape am făcut o obsesie pentru asta. Şi nu pentru că, sigur, din punct de vedere economic ar fi un lucru foarte, foarte bun, mai ales când vorbim de frontierele terestre, sigur că atunci când vorbim de faptul că noi circulăm, până la urmă nu arătatul unui paşaport e problema, e vorba de statutul pe care îl ai în UE.
Ai intrat în Uniune şi tu vrei din tot sufletul să fii la fel ca ceilalţi. Şi din punctul ăsta de vedere s-au făcut chiar toţi paşii care trebuiau din punct de vedere tehnic şi mulţi zic: da, dar e numai tehnic, pe noi ne interesează şi alte dimensiuni. Sunt vorbe care să justifice un ‘nu’ care nu are nicio raţiune, pentru că, în realitate, chestiunea aceea tehnică înseamnă că noi, prin poliţia noastră de frontieră, de prin 2010, avem acces la baza de date, suntem parteneri de fapt de facto şi nu suntem lăsaţi să fim strict şi legal înăuntru.
Dacă tu, în atâţia ani, n-ai constatat nicio breşă, totul a mers ca lumea, nu cumva e absurd să-mi spui că te temi tu că corupţia o să profite de netrecutul pe la serviciul de paşapoarte, pe la poliţia de frontieră. Se ascund în spatele unor vorbe ca să justifice nişte acţiuni politice populiste în ţările lor.
AGERPRES: Aţi avut un raport de iniţiativă, anul trecut, privind norme standard pentru libertatea mass-media în UE, care solicita printre altele un raport anual privind libertatea presei în UE. Raportul MCV privitor la
România solicita anul trecut revizuirea standardelor existente pentru activitatea mass-media, acuzând campanii media împotriva unor persoane din sistemul judiciar. Aţi afirmat că executivul comunitar a făcut o greşeală când a făcut această recomandare. Raportul MCV din acest an continuă să menţioneze atacuri media, deşi menţionează că s-a înregistrat o ameliorare în ultimul an. Cum comentaţi acest lucru?
Renate Weber: Raportul MCV s-a îndepărtat foarte mult în ultima vreme, în ultimii ani, de ceea ce fusese iniţial. El iniţial a fost o chestiune extrem de precisă, tehnică aproape, cu benchmark-uri foarte clare, evaluările care trebuiau făcute din perspectiva aceasta vizau acţiunile de reformă judiciară, când spun reformă judiciară, am în vedere inclusiv instanţele şi parchetele, deci erau nişte lucruri foarte clare. În ultimii ani, el s-a transformat într-o chestie mai degrabă de analist politic, chestiunile tehnice sunt expediate la şi altele, într-o anexă. Nu cred că este firesc, mai ales că acest mecanism ar trebui să fie în continuare văzut aşa cum a fost gândit, de cooperare şi verificare. El s-a transformat, repet, într-un raport de verificare, de arătat cu degetul, dar pe o analiză politică.
Eu cred că cei de la Comisie au greşit categoric anul trecut, când au venit cu nişte sugestii de cum anume să fie reglementat sectorul media, de cum anume CSM ar fi trebuit să-şi dea avizul cu privire la nişte schimbări care să privească media. În discuţiile pe care le-am avut cu colegii atunci când am elaborat raportul meu, n-am putut să nu mă refer şi la asta. Toată lumea era siderată, toată lumea spunea: dar ăştia şi-au depăşit cu mult mandatul pe care-l au, în calitate de Comisie, nu era cazul. Deci în continuare spun că raportul MCV, atunci când intră atât de mult în chestiunea media, greşeşte.
Pe de altă parte, aş fi vrut să văd de ani de zile şi n-am văzut, nu mai există, cred, nicio speranţă că putem să vedem, cel puţin în viitorul apropiat, o autoreglementare a media şi a comportamentului media în România. Eu am spus întotdeauna că nu vreau o lege a presei, pentru că legea presei, după ce mi-ar declara independenţa şi libertatea şi tot ce vreţi, ar veni cu capitolele de restricţii, şi nu vreau aşa ceva.
Dar nici nu este normal ca sectorul să nu fie deloc autoreglementat. E adevărat că presa scrisă a cam devenit presă online, dar tot poate să existe o formulă de autoreglementare. Dar şi aici, e ca şi la politicieni, dacă există voinţă. Sigur că pe audiovizual ai în general un CNA, o instituţie care există şi în alte ţări, dar nimic nu ar împiedica sectorul să se autoreglementeze, dacă vrea. Eu cred în codurile etice, pentru că dacă ceva nu vine de la tine, din interior, în sensul că îţi impui că trebuie să ai un anume comportament, eu cred că amenzile de dinafară foarte mult succes nu vor avea. Ele fac probabil breaking news, că la noi e mult breaking news, dar dincolo de asta nu cred că influenţează comportamentul presei. Şi am vorbit, în elaborarea acestui raport, cu zeci de asociaţii de media.
Toată lumea insista pe această autoreglementare şi adevărul e că în foarte multe ţări funcţionează bine. Radiourile au propria lor /autoreglementare/, televiziunile o au pe a lor, dincolo de ceea ce este făcut prin lege. Oamenii din sector au ştiut să se aşeze împreună şi să gândească ce e bine, că în felul ăsta îşi protejează şi ei propria profesie.
AGERPRES: Comisia LIBE a Parlamentului, printre ai cărei membri vă aflaţi, a votat recent raportul lui Claude Moraes după investigaţia privind interceptările efectuate în Europa de NSA. Câte dintre solicitările acestui raport credeţi că se vor transforma în cele din urmă în realitate? Credeţi că acesta va putea fi adoptat pe plen în condiţiile în care unele grupuri au anunţat deja că nu-l vor susţine?
Renate Weber: Va fi un vot foarte politic, în mod evident, în care nu toată lumea din grupurile politice va împărtăşi linia de vot a grupului. O să fie probabil şi ‘dezertări’ de la vot, voturi de conştiinţă în care oamenii vor gândi şi vor vota altfel. Parlamentul, Comisia LIBE de fapt, a decis să facă acest raport la capătul unei perioade destul de lungi de audieri publice, în condiţiile în care la data aceea, în Europa, era o tăcere care-ţi spărgea timpanele.
Vai de mine, trădătorul de Snowden era peste tot, nu numai la americani, hai, pe ei îi înţeleg că deh, era vorba de ei, de ce-au făcut şi ăsta a venit şi a dat publicităţii nişte lucruri, deci poziţia lor poate să fie de neacceptat, dar e de înţeles. Dar în Europa aduceţi-vă aminte cum se tăcea la cel mai înalt nivel. În Parlamentul European, de fapt Comisia LIBE a fost cea mai puternică şi cea mai dură. Când am asistat la prima dezbatere pe care am avut-o în comisia AFET, ideea era: dar cine-i Snowden ăsta, dar nu ne interesează, dar e un nimeni, dar ce sunt astea? Nu-mi venea să cred că aşa pot gândi colegii din cealaltă comisie.
Între timp însă, oamenii s-au cam dumirit că lucrurile erau mult mai dificile şi vine doamna (Angela) Merkel să spună acum că nu se poate aşa ceva. Ba iată că se poate! Şi iată că aţi acceptat, şi aţi acceptat să tăceţi din gură o perioadă de timp. Şi atunci raportul ăsta este totuşi singurul răspuns politic coerent, de substanţă, pe care Parlamentul European îl poate da. Eu sper să fie votat. Nu ştiu să vă spun câte din lucrurile de acolo se vor împlini. Iată că, de exemplu, de-abia după ce am votat raportul, vom discuta în sfârşit o audiere a lui Snowden, chiar dacă nu va fi una interactivă, că de-abia ne-au răspuns avocaţii lui.
Dar îi vom transmite un număr de întrebări, el va răspunde şi ne va da un mesaj video. E o bătălie teribilă şi pentru acest lucru între grupurile politice, de la ECR, deci de la cei care-i reprezintă pe britanici, care se opun categoric, până la PPE, care vine cu tot felul de formulări, de obiecţii, ca să-l facă în realitate imposibil, dar fără să spună că-i împotrivă, până la celelalte grupuri care zic: hai să-l ascultăm, indiferent cum ar fi, îi punem întrebările şi măcar să ne răspundă la ele.
AGERPRES: Cum vă explicaţi faptul că România a fost una dintre ţările membre care nu au solicitat lămuriri SUA după publicarea dezvăluirilor lui Snowden privind interceptările NSA? Spune asta ceva despre modul în care este privită securitatea comunicaţiilor în România?
Renate Weber: Nu-mi explic şi cu asta cred că spun multe, dar cred că România e una din ţările care are o relaţie cu Statele Unite de aşa natură încât acceptă mult mai mult decât ceea ce ar fi normal să accepte. Pentru că a fost o tăcere generalizată, nu poţi s-o localizezi numai într-o parte a instituţiilor statului şi nu şi în altele.
A fost o tăcere totală. Pe de altă parte e puţin supărător faptul că, la noi, glumele cele mai frecvente erau ‘ha, ha, în sfârşit v-a ascultat şi pe voi, că pe noi ne ascultă tot timpul’. Ne-am obişnuit cu această cedare de drepturi şi libertăţi într-un fel care este mai mult decât îngrijorător. Nu o dată, am discutat cu jurnalişti care-mi puneau întrebări pe diferite stenograme şi eu îi întrebam: dar nu vă deranjează faptul că au apărut?
Cum înţelegeţi dumneavoastră, ca jurnalişti, să protejaţi nişte drepturi? Pentru că astăzi e în legătură cu X, mâine o să fie în legătură cu dumneavoastră, poimâine cu toată ţara. Niciodată nu primeam răspunsuri pentru că era un fel de sport naţional, care dă mai mult pe surse, dar fiind vorba de stenograme, care însemnau interceptări despre care nu puteai să ai garanţia că sunt nici măcar corecte, în sensul că interceptările ar fi fost făcute cu mandat, aşa şi eu pot să vă dau ceva pe surse, mâine publicaţi şi… deci nu, este inadmisibil.
Noi deja am ajuns mult, mult mai rău decât eram într-o anumită perioadă, poate la începutul anilor ’90, în ceea ce priveşte acceptarea faptului că în drepturile mele fundamentale cineva poate să tropăie cum vrea, poate să mi le oprească, poate să mi le suspende, poate să mi le ia, mă pot trezi într-o bună zi că nu mai am nimic. Nu, nu e normal.