Cum construirea unor spații pentru unitate de pompieri, pentru parchet și pentru judecătorie era un proiect al său, el explică și contextul ridicării acelor imobile.
„Înainte de ’89 eu am decis să se facă judecătorie acolo, așa cum am decis și să se facă pompieri și parchet — erau în subordinea mea pompierii — pentru a degreva Slatina și pentru a deservi mai rapid localitățile din nordul județului. Terminaseră sediul procuraturii și acum acolo funcționează Poliția. Nu au mai avut fonduri după aceea să continue și apoi au abandonat definitiv proiectul privind judecătoria”, arată Bărbulescu.
El menționează că acesta a fost și singurul proiect pe care l-a avut pentru Scornicești și că de localitate, de dezvoltarea acesteia se ocupau părinții săi, Elena și Lică Bărbulescu, însă, deși inițiativa le aparținea, aveau întotdeauna aprobarea lui Nicolae Ceaușescu.
„Mama, tata se ocupau de Scornicești. (…) Eu am spus că nu s-a implicat (n.r. Nicolae Ceaușescu) și s-a înțeles greșit. Eu am spus că n-a avut inițiativa, dar fiecare pas pe care l-au făcut părinții mei i l-au spus în cel mai mic detaliu. (…) El (n.r. Ceaușescu) venea la inaugurări la întreprinderile acestea, a intrat, i-a arătat, i s-a explicat”, afirmă Emil Bărbulescu.
Nepotul fostului lider comunist își amintește că a fost și o propunere pe care unchiul său nu a acceptat-o.
„Îmi amintesc — de când eram mai mic — că i-a zis tata că vrea să facă o altă șosea principală ca asta (Bulevardul Muncii) să rămână — avea el cu mama în gând — să rămână pietonală, să se plimbe oamenii pe bulevard. Discuția asta s-a purtat la noi acasă, eram acasă. Și atunci a chemat aghiotanții și a zis că vrea să vorbească cu oamenii din Scornicești. Atunci au strâns vreo trei-patru sute de oameni acolo, repede, și le-a vorbit de la balconul Căminului cultural și le-a spus: ‘Am auzit că vrea Lică să facă uite așa, nu-l lăsați, nu-l lăsați! Să rămână șoseaua principală!’ Și a dat-o și în poezii ‘eu pe unde mai vin acasă, că nu mai știu drumul’ „, adaugă Bărbulescu.
Acesta precizează că și de stadionul de 30.000 de locuri construit în anii ’80 a știut Nicolae Ceaușescu, chiar dacă în Scornicești se spune că a fost făcut fără știrea fostului lider comunist.
„Cu stadionul știu, pentru că a fost o discuție. Tata când a văzut tribuna oficială că se făcea, că era mult fier, sute de tone de fier, — eram eu cu el și cu Gheorghe (Gheorghe Bărbulescu, fratele lui Lică) — care a spus: ce faceți dacă vine — că trebuia să vină — și când o vedea că am băgat ăstea aici și n-am băgat în construcții să vedeți ce iese. Nu mai faceți! A plecat tata, Gheorghe Bărbulescu, fratele tatei, m-a întrebat ce facem. Și i-am spus: fă-l că răspund eu. Și s-a făcut, a venit, nici măcar n-a întrebat. Am fost chiar frustrat, măcar să fi mințit și eu ceva. Nu, nici măcar n-a întrebat”, își amintește Emil Bărbulescu.
El spune că îi pare rău acum că a fost construit stadionul.
„Stadionul acela nu se făcea dacă nu-l aprobam. Îmi pare rău că am aprobat să-l facă. Și așa nu eram de acord, considerând că e orașul prea mic pentru o echipă de fotbal de Divizia A. (…) Ceaușescu se uita la echipa națională, dar n-a întrebat niciodată de echipa de la Scornicești. Nu se justifica acel stadion. Fratele tatei era cu fotbalul, el a dorit să facă. Eu voiam să joace la Slatina. Numele eu l-am schimbat din FC Viitorul Scornicești în FC Olt. Veneau la meciuri, dar veneau din Slatina. N-avea Scorniceștiul nici public. Când era cu Craiova era super ocupat, dar veneau de la Craiova mulți, oltenii erau suporteri înfocați. Dar nu se justifica investiția”, consideră Bărbulescu.
Nepotul lui Nicolae Ceaușescu a explicat și cum a ajuns Scorniceștiul din localitate mică una atât de întinsă și apoi oraș — în anii ’70 administrațiile locale și șefii de la cooperativele agricole din comunele și satele limitrofe au vrut să fie sate ale comunei Scornicești considerând că vor avea astfel avantaje și l-au convins pe Lică Bărbulescu, cumnatul lui Nicolae Ceaușescu, de aceasta.
„Cei din satele din preajmă l-au lămurit pe tata, că el se ocupa de CAP la Scornicești, că le convenea mai mult să aparțină de acest CAP. De prin ’70 s-au alipit satele de Scornicești pentru că era mai puternică și cei din zonele apropiate au vrut să aparțină de Scornicești și l-au convins pe tata. Și tata a stat mult până a acceptat unirea satelor din jur cu Scorniceștiul, pentru că era mai mult de muncă, dar nu și fonduri mai mari. Se mărea foarte mult suprafața CAP-ului. L-au convins în câțiva ani. (…) Apoi în ’89 a devenit oraș, a fost un pas firesc, îndeplinea condițiile de oraș agro-industrial”, precizează Bărbulescu.
Blocurile au fost construite treptat, începând timid, la finalul anilor 70′ și continuând în ritm mai rapid în anii ’80. Modelul blocurilor ca și modelul celor câteva zeci de vile identice arhitectural construite în apropierea casei natale a lui Ceaușescu a fost unul care să corespundă zonei cu pronunțat caracter agrar, pentru că liderul comunist sugerase să fie blocuri micuțe și nu clădiri impozante, nepotrivite. Subiectul dezvoltării Scorniceștiului a fost abordat, potrivit lui Emil Bărbulescu, și la o masă cu liderul comunist din Bulgaria, Todor Jivkov.
„A avut o discuție cu Jivkov la o masă, la cramă. (…) Jivkov a fost și la noi acasă, la casa bătrânească, era iarnă. Și la masă, i-a zis (n.r. să transforme Scornicești în oraș mare) — în Scornicești erau vreo două-trei blocuri atunci. Răspunsul a fost: ‘eu sunt președintele României, nu al Scorniceștiului. Tu dacă nu ai ce face, că îți fac rușii, îți faci Pravățul’, erau glume între ei. Nu puteau să facă nimic fără i se prezinte, erau direct interesați, spunându-i, aveau și ușile deschise. La blocuri, spre exemplu, a spus da, să faceți, dar să fie stilul de orășel, mai mici, că nu sunteți de blocuri mari, mai micuțe, cu acoperiș de țiglă. (…) Dacă Ceaușescu voia să facă Scorniceștiul oraș venea cu alte proiecte, făcea întreprinderi, îl făcea mai mare”, susține Emil Bărbulescu.