- Glumele domnitorului din a doua zi de Paşte
Obiceiul era ca şi la a doua Înviere, din chiar ziua de Paşti, domnitorul împreună cu boierii să fie prezenţi, fiind din nou sărutate crucea şi Evanghelia. Tunurile şi puştile se puneau din nou în funcţiune; şi nu lipsea nici trataţia cu cafea şi tot soiul de dulceţuri, după ieşirea de la biserică. Toţi luau apoi drumul caselor lor.
A doua zi, lunea, domnitorul – conform unui vechi obicei, pentru a glumi cu boierii săi – nu le spunea acestora când trebuie să fie la biserică. Se ducea singur şi, cum constata lipsa vreunui boier, trimitea un slujbaş să-i ia acestuia un cal din grajd şi să-l ducă în grajdul lui. Când domnitorul ieşea din biserică, boierii trebuiau să pună de la poarta bisericii până la uşa spătăriei „năfrămile lor”, iar în spătărie, covoare. Tuturor celor de la Curte li le dădea în această zi tot felul de daruri de la vistierie, care erau consemnate în catastiful domnesc.
A treia zi veneau la Curtea Domnească toţi egumenii de la mănăstirile de la Bucureşti şi închinau domnitorului un miel gras plocon. În a patra zi, domnitorul împreună cu boierii mergeau la Colentina, unde dregătorii săi urmau să se întreacă la jocul halcalei şi cel al geridului (nume ale unui joc turcesc, în care călăreţii aruncau, din galop, un băţ în formă de suliţă spre o ţintă, care, în cazul de faţă, era un cerc de fier – halcaua). Ajuns la Colentina, domnitorul îşi lua locul obişnuit în cortul ce-i fusese anume pregătit, iar boierii stăteau şi ei pe jilţurile lor.
Vodă era cel care hotăra care anume dintre boieri trebuia să încalece pe caii domneşti şi să arunce cu suliţele în halcaua pregătită dinainte. Care boier se dovedea dibaci şi lua halcaua din repeziciunea calului se ducea cu ea la domnitor, i se închina, îi săruta mâna şi poala hainei sale domneşti – obicei turcesc care a dăinuit mult timp la noi în ţară.
- Paştele oamenilor obişnuiţi
Duminica Floriilor deschidea săptămâna pregătirilor de Paşte şi pentru bucureşteanul de rând. Astfel, pe lângă munca în gospodărie, o obligaţie morală era mersul la biserică. Călătorii străini arătau că românii erau cucernici şi nelipsiţi de la slujbele bisericeşti.
În ziua de marţi din Săptămâna Mare trebuia să se lucreze puţin, iar miercuri aproape deloc. În Joia Mare se mergea la spovedanie. La cele 12 Evanghelii fetele aduceau un şiret de ibrişin, făcând câte un nod după fiecare Evanghelie, această practică fiind considerată leac pentru boli. Joia Mare era numită şi Joimăriţa. Aceasta, la origine zână a morţii, avea grijă să nu le găsească pe femei cu treaba neterminată. Joimăriţa „era o zână care dădea fetelor o impulsie la lucru torsului în joia mare seara, spre a nu le apuca Paştele cu caierele netoarse”. (Lt.-col. Dimitrie Pappasoglu, Istoria fondării oraşului Bucureşti).
Mai circula însă şi următoarea poveste: „se stârnise vorba cu joimăriţa ca să stea copiii acasă în paza servitorilor, să nu se ia după părinţii lor la denia celor 12 evanghelii, în Joia mare, căci adesea s-a întâmplat de au adormit copii prin biserică. (Istoria fondării oraşului Bucureşti). În această zi, morţii se pregătesc să vină pe pământ şi trebuie primiţi cum se cuvine: cu foc din vreascuri, cu vin şi cu pâine. Pe morminte se aprind lumânări, se varsă apă şi se pun aşchii de lemn aprinse. Este şi o zi în care se fac vrăji. Unii spun că acum înfloresc urzicile şi, deci, nu mai sunt bune de mâncat. În Joia Mare femeile vopsesc ouăle, mai mult roşii.
Călătorul turc Evlia Celebi, ajuns în Bucureşti la jumătatea secolului al XVII-lea, a consemnat în opera sa Seyahatname (Carte de călătorii) – care avea zece volume depăşind 10.000 de pagini – şi îndeletnicirile românilor în această perioadă. Despre locuitorii din Bucureşti, el constata că au „datini eretice” – au sărbătoarea ouălor roşii, Kizil Yumurta, adică Paştele, aşa cum au şi grecii. Sunt amintite în cartea lui Celebi şi româncele cu stare, care încondeiau ouăle cu aur şi culori şi ornamentau coliva cu „chenare întortocheate, sucite şi încolăcite.”
Legendele privind ouăle roşii sunt multe. Una dintre ele povesteşte despre o femeie care purta un coş plin de ouă; aflând de Învierea lui Iisus, ea zice că va crede vestea învierii doar atunci când i se vor înroşi ouăle din coş; şi ouăle s-au înroşit… În altă legendă, Fecioara Maria (în alta, Maria Magdalena) a pus sub crucea lui Iisus un coş cu ouă, vrând a-i îmbuna pe soldaţi, iar sângele Mântuitorului s-a scurs pe ele, înroşindu-le.
În Vinerea Mare toată lumea mergea să aprindă câte o lumânare (candelă) la cimitir şi să ia agheasmă de la una dintre bisericile cu hramul Izvorul Tămăduirii: Fântâna lui Mavrogheni, în Izvor, sau în Dudeşti. Vinerea se ţine post negru toată ziua; pe cel ce face asta nu-l mai doare capul. Nici nu se munceşte în această zi, doar se face baie. Doar se frământă şi se coace pasca pentru Paşte. Sâmbăta, oamenii se găteau cu noile haine şi plecau la slujba de Înviere, unde ascultau cu pioşenie oficierea divină, pornind spre case abia spre dimineaţă.
Lelia Zamani
www.historia.ro