În lumea muzicală i se spune ”Ciocu”. De unde? O prescurtare de la apelativul folosit în copilărie, de cei apropiaţi – ”Mirciocu”. Când rosteşti sau auzi numele lui Mircea Vintilă, care la 23 martie împlineşte 65 de ani, gândul te duce la folk, la Cenaclul Flacăra, la muzică de calitate. I se mai spune şi ”lordul”. Evident, de la piesa lui – ”Lordul John”.
Cu o activitate discografică şi concertistică bogată, cântecele lui Mircea Vintilă se caracterizează prin melodicitate şi atenţia acordată „vorbelor”. De la ”Lordul John” la ”Dramă de cartier”, fanii săi au ascultat multe piese care sunt şi astăzi la fel de actuale ca in urmă cu mulţi ani, când le-a lansat.
Mircea Vintilă s-a născut pe 23 martie 1949 la Bucureşti şi a fost pasionat de muzică din copilărie. A urmat Școala de Muzică (clasa violă). A terminat ”Liceul Lazăr” şi apoi a absolvit Institutul de Construcţii în anul 1974.
Cum s-a născut pasiunea pentru chitară? Povesteşte artistul, într-un interviu.
”Am ascultat într-o seară o emisiune la radio a lui Cornel Chiriac, în care l-a prezentat pe Bob Dylan. Era pentru prima oară când am ascultat acest gen muzical, m-a fermecat cu totul şi mi-am dat seama că pot să fac şi eu aşa ceva. Tatăl meu mi-a făcut cadou o chitară spaniolă cu corzi de plastic, pe care o cumpărase de la un prieten. Am ieşit cu chitara mea în parc, acolo mă întâlneam cu prietenii şi cântam. Aşa s-au născut primele cântece şi prietenii au fost primii mei spectatori. Le sunt recunoscător şi le mulţumesc părinţilor mei pentru educaţia muzicală primită”, spune Mircea Vintilă.
A copilărit şi a crescut în Bucureşti, în zona Operei. Amintirile artistului din acea perioadă sunt legate de colegii de joacă, dar şi de artiştii care locuiau în zonă.
”A fost o zonă de artişti şi erau foarte mulţi copii. Nefiind maşini, toţi eram pe stradă, toată ziua ne jucam cu mingea de la o poartă la alta, pe latul străzii. Se numea ‘Rusa’. N-aveai voie să loveşti mingea decât de două ori, iar poarta era intrarea la curte. Erai şi portar, şi jucător. Tenis cu piciorul îmi plăcea mie, iar când era iarnă jucam şi hochei. Cu crose făcute de noi. Erau case de artişti celebri. Elena Zamora, spre exemplu, avea nişte cireşe aşa bune în curte! Scria pe copaci: ‘Cireşi otrăviţi’, dar nu ţinea asta la golani, tot dădeam atacul”, povesteşte Mircea Vintilă într-un interviu.
A cântat alături de alţi prestigioşi artişti (Mircea Florian, Marcela Saftiuc, Doru Stănculescu) la primul festival studenţesc de folk din anul 1971, la clubul ”303” al Politehnicii bucureştene, apoi la clubul ”Universitas”, la Casa de Cultură a Studenţilor şi în Cenaclul Flacăra.
”Am venit în Cenaclul Flacăra în 1973 şi am rămas nouă ani. Acolo era, de fapt, o scenă care a strâns toţi ‘greii’ folkului plus alte găşti care se formau. Cu domnul Adrian Păunescu am lucrat atunci cântece care se cântă şi astăzi în orice colţ de ţară şi în comunităţile româneşti din străinătate Amintirile din perioada Cenaclului Flacăra, (…) sunt atât de multe, de frumoase şi hazoase încât cu greu pot fi spuse. (…) Folkul a avut întotdeauna ceva de transmis. A câştigat prin mesajul direct şi sincer şi prin linii melodice sensibile şi frumoase. Cântecele folk de valoare aparţin culturii noastre muzicale şi sunt sigur că vor fi ascultate cu plăcere în acest mileniu. Cenaclul Flacăra mi-a oferit şansa să mă exprim liber într-o perioadă când acest vis era interzis”, îşi amintea Mircea Vintilă într-un interviu.