Sunt de vină profesorii? Elevii? Unde greşesc părinţii?
Elevii nu pot fi de vină deoarece ei sunt obligaţi să se supună sistemului. Nu au posibilitatea să facă o şcoală aşa cum vor ei şi, interesant, nici nu ştiu cum vor. Ei doar resimt oprimarea, resimt că ceva nu e în regulă. De asemenea, profesorii şi părinţii, deşi critică din ce în ce mai dur sistemul, nu pot fi blamaţi pentru că toţi au intenţii bune, dar şi interese proprii în sistem: profesorii au un loc de muncă, părinţii au un loc unde să-şi lase copiii când sunt mici şi să scape de ei când sunt mai mari.
Eforturile şi contribuţiile unora sau altora dintre profesori sunt eclipsate şi înfrânte de logica abstractă a instituţiei şcolare care e dirijată de un clopoţel, nicidecum de legile minţii şi sufletului uman.
Vina, dacă vreţi, e ascunsă în spatele unor prejudecăţi uriaşe ale adulţilor faţă de copii. Adultul se ia pe sine drept creatorul copilului, când, în fapt, copilul este cel care, prin munca lui, construieşte adultul. Şi tot copilul este cel care reînnoieşte lumea în permanenţă, întrucât nimeni nu s-a născut adult.
Sistemul de învăţământ nu se poate reforma de pe o zi pe alta. Dar ce se poate face pentru a creşte calitatea educaţiei pentru viitorii elevi?
Calitate, eficienţă, randament, performanţă, standarde. Sunt termeni folosiţi în economie care pot caracteriza o marfă, un produs, un gadget, nu o fiinţă umană. Hai să introducem alte criterii: independenţa personală, dragostea faţă de mediu, faţă de semeni, faţă de muncă, bucuria vieţii, râsul autentic, speranţa, trăirea în realitate, sinceritatea, autenticitatea. Cred că, înainte de a face o reformă, trebuie să trecem, toţi adulţii, printr-o îndelungată psihoterapie socială, pentru înlăturarea confuziilor mentale şi curăţarea crustei pietrificate care ne înveleşte spiritul.
Trebuie să turnăm un pic de apă vie într-un sistem mort spiritual. Suntem formaţi să mărşăluim umăr la umăr ca nisipul de pe plajă, care, la orice mică adiere, se împrăştie în toate părţile. O ploaie spirituală ne-ar înţeleni, ne-ar da iar rădăcini care să ne ţină împreună şi să ne facă puternici. În sistemul educaţional sfatul meu e să încercăm să lucrăm mai mult cu sufletul decât cu raţiunea rece a sistemelor moarte, până ne obişnuim. Şi atunci vom descoperi calea spre reformă.
Ar trebui ca sistemul să se concentreze mai mult pe materiile creative sau pe cele exacte (matematică, fizică, chimie)?
Nu sistemele se concentrează, ci oamenii. Sistemul ar trebui să le permită elevilor să se concentreze pe interesele, trebuinţele şi pasiunile lor care sunt dictate de o ”programă” interioară a dezvoltării, conform unui orar precis stabilit de natură. Dar logica clopoţelului nu te lasă: când te concentrezi pe frumuseţea unei poezii, sună! Trecem la mate, când te pasionează rezolvarea unei probleme, sună!
Trecem la istorie, când te prinde personalitatea vreunui domnitor, sună! Trebuie să trecem la fizică. Şi, uite-aşa, totul îţi devine indiferent, capacitatea de concentrare, nemaifiind exersată, se atrofiază şi înveţi că, în viaţă, nimic nu trebuie dus la bun sfârşit.
Ce pot face părinţii pentru a suplini lipsa unui sistem educaţional coerent?
Să se asocieze şi să-şi facă altul. Să-şi scoată copiii de sub autoritatea statului care, prin şcoală, le întârzie maturizarea, părinţii să acţioneze ca o familie, iar familiile asociate să acţioneze ca o familie mai mare.
Sunteţi în învăţământul superior de ani buni. Cu ce ar trebui să intre tinerii în sistemul universitar după 12 clase de învăţământ?
Să fie independenţi, să ştie ce vor, să fie responsabili faţă de ei înşişi, să trăiască în realitate, nu în închipuiri. Experienţa îmi arată că sunt mai independenţi cei care au ”fentat” cu responsabilitate şcoala, în special liceul.