- Ostaşii străjii domneşti, îmbrăcaţi cu haine noi pe cheltuiala Curţii
În Joia cea Mare, domnitorul mai avea o sarcină de îndeplinit: el trebuia să-şi treacă în revistă straja domnească. Aceasta era alcătuită din mai multe steaguri (companii) de ostaşi, fiecare steag având vreo 50 de oameni cu căpetenia lor. Mai erau şi două steaguri de vânători, alcătuite fiecare tot din 50 de oameni şi conduse de un vătaf de vânători, a cărui unică grijă era aceea a vânatului domnesc, scutit fiind, din acest motiv, de bir. Şi mai erau şi Roşii, cam vreo sută de ostaşi, numiţi aşa datorită culorii hainelor cu care erau îmbrăcaţi. În total, garda număra în jur de 500 de oameni, dacă nu şi mai bine.
Cel care se ocupa de îmbrăcămintea ostaşilor era marele agă, care avea grijă şi ca fiecare dintre ei să aibă comănacul de pe cap însemnat cu o anumită „slovă” (ca să se ştie din ce steag se trage fiecare). Cămăraşul Curţii îi striga de pe o listă, iar ostaşii se prezentau pe rând, cu armele în mână. Trecând prin faţa domnitorului, ei îşi descărcau cu zgomot puştile. Cel căruia nu-i lua arma foc era şters de pe listă, iar dacă era bătrân şi neputincios era iertat de slujbă, dându-i cămăraşul carte de la vodă să fie scutit şi de bir. Primii treceau seimenii Curţii Domneşti, apoi vânătorii, după aceea seimenii hătmăniei şi dărăbanii. Toţi erau îmbrăcaţi în haine noi, făcute pe cheltuiala domniei.
Vineri dimineaţa, domnitorul şi boierii se duceau din nou la biserică, unde se slujeau doar ceasurile şi se asculta vecernia cu sărutarea Epitafului. Ceasurile din acea zi erau cântări scurte referitoare la patimile Mântuitorului. O zi mai târziu, în Sâmbăta Mare, la ora şase seara, domnitorul mergea din nou la biserică, unde la canonul cel dintâi se împărţeau lumânări de ceară tuturor celor prezenţi. După slavoslavie se scotea Aerul, o bucată de pânză mare, brodată, cu scena punerii în mormânt a Mântuitorului.
Domnitorul şi mitropolitul mergeau împreună înaintea Aerului cu tot alaiul. Boierii veneau şi ei mai apoi. Ţinând în mâini lumânările aprinse, întreaga suită ieşea din biserică, apoi cobora pe scara cea mare, ajungând în curtea palatului, unde erau pregătite scaunele. Acolo, după obicei, se făcea şi sărutarea Aerului de către toţi cei de faţă.
- Vinerea Mare şi Paştele la Curtea Regală
Potrivit ceremonialului Curţii Regale din România din 1882, în Vinerea Mare, regele însoţit de Casa sa civilă şi militară se îndrepta spre biserica Mitropoliei, pentru a asista la slujba ce se făcea cu acest prilej, la orele şapte şi jumătate.
La Mitropolie suita regală era deja aşteptată de miniştrii ţării, preşedinţii şi membrii Adunării legiuitoare – toţi câţi se aflau în Capitală, reprezentanţii Înaltei Curţi de Casaţie şi a celei de Conturi, mai marii Curţilor şi Tribunalelor, primarul capitalei alături de Consiliul municipal, înalţii funcţionari ai statului şi ofiţerii superiori din garnizoană. Pentru toţi cei adunaţi exista şi o ţinută de mare doliu impusă de acest eveniment religios. Civilii veneau îmbrăcaţi în fracuri negre cu cravată şi mănuşi negre, iar ca decoraţii erau marile cruci fără cordon. Militarii erau îmbrăcaţi în ţinută oficială, iar decoraţiile erau la fel, cruci fără cordon.
În momentul când se scotea Sfântul Epitaf, ocolirea bisericii se realiza într-o ordine bine stabilită. Primii erau preoţii cu faclele, urma apoi prefectul Poliţiei Capitalei, adjutanţii regali, mareşalul Curţii Regale, apoi clerul oficiant cu Sfântul Epitaf. Veneau după aceea regele cu mitropolitul primat. După ei alaiul se continua cu miniştrii, apoi cu preşedinţii şi membrii Adunării Legiuitoare, Înaltele Curţi de Casaţie şi Conturi, Curţile şi Tribunalele, primarul capitalei cu Consiliul său municipal, şi la urmă înalţii funcţionari ai statului şi ofiţerii superiori. Un adjutant regal secondat de doi ofiţeri de ordonanţă era însărcinat să supravegheze îndeaproape respectarea acestei ordini a procesiunii.
În sâmbăta Paştelui, la orele 12 din noapte, regele urmat de Casa sa civilă şi militară şi escortat de un escadron de cavalerie era prezent la Mitropolie pentru slujba de Înviere. La Mitropolie se aflau şi ceilalţi înalţi reprezentanţi ai ţării: miniştrii, înaltele corpuri ale statului, magistraţii şi funcţionarii superiori. Ţinuta obligatorie pentru acest eveniment consta în frac, cravată şi mănuşi albe, precum şi „decoraţiuni în formă reglementară”. (Cermonialul Curţii Regale din România, Tipografia Curţii Regale, Bucureşti, 1882). Liturghia era slujită de mitropolitul primat, înconjurat de întregul cler. În clipa în care Înalt Prea Sfinţia Sa exclama: „Cristos a înviat!”, acest fapt era anunţat Capitalei prin salve puternice trase cu cele 101 tunuri de pe Dealul Spirei.
- Noaptea de Înviere la Curtea domnească
Marile noastre sărbători creştineşti se făceau la Curtea Domnească după felul celor împărăteşti de la Ţarigrad, şi cum Paştele era una din aceste sărbători, fastul era pe măsură. Domnitorii noştri au preluat toate obiceiurile, ceremoniile şi alaiurile împăraţilor bizantini.
În noaptea Învierii, domnitorul, îmbrăcat în căbăniţă, se ducea la biserica Curţii Domneşti, unde îl aşteptau mitropolitul ţării, arhiereii, egumenii tuturor mănăstirilor din Bucureşti şi toţi boierii. Căbăniţa era un veşmânt de mare preţ ce-l purta domnitorul doar la ceremoniile de maximă importanţă: la înscăunare, de Crăciun şi de Paşti.
După ce era citit în biserică Canonul Sâmbetei, Vodă împreună cu toţi cei de faţă se ducea la Divanul cel mare, unde se făcea cântarea sfintei Învieri. Divanul cel mare era sala unde se ţinea sfatul domnesc alcătuit din boierii de Divan, spre deosebire de Divanul cel mic, unde se înfăptuiau ceremoniile de mai mică importanţă. Logofătul Curţii avea datoria să înzestreze pe domnitor, pe soţia acestuia şi pe copiii lor cu câte o cruce. Aceste cruci erau legate cu „năfrămi grele”, cu „sârmă cusute” ori cu „fir”, acolo unde crucea era ţinută cu mâna. Obiceiul purtării de cruci la astfel de eveniment de către membrii familiei domnitoare a pierit cu timpul, el devenind apanajul clericilor.
Ceremonia continua apoi în spaţiu deschis. Mitropolitul se închina, săruta crucea şi Evanghelia şi, întorcându-se către Vodă şi cei de faţă, binecuvânta întreaga adunare. Domnitorul mergea spre el sărutând la rândul său crucea şi Evanghelia, apoi săruta şi crucea pe care o avea mitropolitul în mână. În acest timp se făceau deja auzite tunurile, însoţite şi de puştile pe care le folosea armata în cinstea ceremoniei Învierii. Muzica militară răsuna şi ea cu putere.
La finalul slujbei, domnitorul mergea în spătărie (sala tronului domnesc), iar ceilalţi intrau pe rând: primul venea mitropolitul, urmau arhiereii şi egumenii, apoi toţi boierii. Fiecare, atunci când intra, se închina înaintea domnitorului aflat pe tron şi lua loc pe scaunul lui. Erau serviţi cu băutură, dulciuri şi cafea şi mergeau apoi în odăile Doamnei, unde, de asemenea, li se dădea cafea. Dacă nu se făcea masă mare, domnitorul se retrăgea în camerele sale, iar boierii plecau la casele lor. Dacă invitaţia la masă era pentru mai târziu, dregătorii şi înalţii prelaţi se întorceau la ora stabilită.