Mănăstirea Putna, așezământ de viață monahală și ansamblu de arhitectură mănăstirească, a fost prima ctitorie a Sfântului Voievod Ștefan cel Mare. Biserica mănăstirii a fost destinată, de la bun început, să devină necropola voievodului și a membrilor familiei sale.
Începutul zidirii acestui locaș a avut loc după cucerirea Cetății Chilia, în luna ianuarie 1465. În cronicile vremii, imediat după relatarea izbânzii de la Chilia, se menționează lapidar că la 10 iulie 1466 Ștefan-vodă (1457-1504) a început să zidească Mănăstirea Putna, cu hramul „Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”.
Locul unde urma să fie ridicată construcția a fost ales de voievod, trăgând cu arcul de pe Dealul Crucii, „…Așa se oprise la Putna și, după obiceiul vremii, hotărâse împrejmuirea trăgând însuși măria sa cu arcul din punctul unde trebuia să fie poarta clopotniței. Unde a căzut săgeata urma să se așeze altarul”. (M. Sadoveanu, ”Viața lui Ștefan cel Mare”)
Anvergura și complexitatea întregului ansamblu mănăstiresc au concentrat de la început o mare atenție din partea voievodului ctitor, constituind obiectul unor ample lucrări de edificare și fortificare. S-au avut în vedere atât calitatea actului de construcție, cât și, mai târziu, daniile și privilegiile acordate mănăstirii.
Chiar de la înființarea ei, Putna a fost cea mai mare mănăstire din Moldova. Odată cu pornirea lucrărilor de construcție de către voievod, au fost transferați de la Neamț la Putna egumenul Ioasaf împreună cu mai mulți monahi, meșteri caligrafi și miniaturiști, care au procedat concomitent la organizarea scriptoriului mănăstiresc, copiind primele mineie și evangheliare necesare viitorului locaș.
Mănăstirea a fost sfințită la 3 septembrie 1470. Până atunci, sfântul locaș a mai fost dăruit cu o jumătate din satul Maneuți și o vie de nouă fălci în hotarul Hîrlăului, diverse odăjdii și cărți, iar în ziua de 12 aprilie 1470 voievodul i-a făcut danie somptuoasa cădelniță de argint aurit, decorată cu motive gotice, una dintre cele mai valoroase opere de orfevrărie românească medievală, comandată unui atelier transilvănean special pentru a servi la sfințirea marii sale ctitorii.
Mormântul lui Ştefan cel Mare de la Putna şi al Mariei Voichiţa
La ceremonia târnosirii au participat însuși ctitorul și familia sa, boierii divaniți și o mare mulțime de credincioși. Oficierea fastuosului serviciu religios a revenit unui impresionant sobor alcătuit din 64 de arhierei, preoți și diaconi, în frunte cu mitropolitul Teoctist al Moldovei, cu episcopul Tarasie al Romanului și cu arhimandritul Ioasaf, primul egumen al Putnei.
Potrivit istoricului său, noua ctitorie era frecvent vizitată de domnitor, prezența lui fiind atestată aici chiar în ziua hramului din anul următor sfințirii, când emitea un privilegiu pentru Mănăstirea Probota, ceea ce înseamnă că obișnuia să locuiască uneori aici. Faptul impunea, desigur, amenajări speciale.
Cercetările arheologice au confirmat existența la Putna, în epoca lui Ștefan cel Mare, a unei case domnești, pe latura sudică a incintei, iar din pisania puternicului Turn al tezaurului și din cea a turnului de intrare în mănăstire, se reține că la data de l mai 1481 acțiunea de edificare a zidului perimetral, cu toate fortificațiile aferente, era încheiată.
Rezultatul descoperirilor arheologice privind existența la Putna a unei case domnești și amploarea lucrărilor de fortificare a construcției atestă faptul că așezământul adăpostea între zidurile sale impresionante valori materiale și spirituale.
Ștefan cel Mare și mulți dintre domnitori care au urmat în scaunul Moldovei au înzestrat mănăstirea cu sate, zeci de moșii, păduri și vii întinse, prisăci, mori, iazuri ș. a. Astfel, Putna a devenit una dintre cele mai înzestrate așezări mănăstirești din Moldova.
Apropiindu-se de sfârșitul unei vieți de proporții epopeice, Ștefan cel Mare a emis, la 2 februarie 1503, un nou hrisov, cu semnificații testamentare, în care erau recapitulate și reîntărite toate privilegiile Mănăstirii Putna.