* Mai exact, în urmă cu 39 de ani, la data de 4 martie 1977
* Seismul a avut o adâncime de 100 de km, cu epicentrul în Vrancea, simţindu-se în întreaga zonă balcanică
* Bilanţul – aproape o 1.600 de victime în România, dintre care puţin peste 1.400 doar în Bucureşti
Maia Cristina MOROŞANU
Zi tragică pentru ţara noastră, dar şi pentru Bulgaria, în urmă cu fix 39 de ani. Cutremurul de 7,2 grade pe scara Richter a avut o durată de un minut fără 3-4 secunde, în România soldându-se cu peste 11.000 de răniţi şi 35.000 de clădiri distruse. Numai în capitală s-au prăbuşit peste 33 de clădiri şi blocuri mari.
Seismul s-a produs seara, la ora 21:22:22, cea mai puternică replică fiind la ora 02:00, în dimineaţa zilei de 5 martie, la o adâncime de aproximativ 110 km.
Ceauşescu a ratat seismul, fiind plecat din România
În seara cutremurului, preşedintele Nicolae Ceauşescu împreună cu Elena sa se aflau la banchetul oficial al preşedintelui Nigeriei. Imediat după toastul acestuia, un secretar român l-a anunţat pe Ceauşescu de ceea ce se întâmplă în ţară, veste la care şeful statului român şi-a menţinut calmul şi la doar câteva minute după cuvântare a încheiat această vizită oficială. Informaţiile nu erau clare, vorbindu-se despre un cutremur de 10 grade, iar Bucureştiul se afla în pană de curent şi, implicit, de comunicaţie.
După ce a reuşit să ia legătura cu România, Ceauşescu a instituit, prin decret prezidenţial, stare de necesitate pe întreg teritoriul ţării. În noaptea respectivă, soţii Ceauşescu, împreună cu întreaga delegaţie, s-au întors acasă cu o aeronavă, urmând să străbată capitala pentru evaluarea pagubelor şi liniştirea populaţiei.
Pentru a fi salvate cât mai multe vieţi, Nicolae Ceauşescu a dat ordine să se continue salvarea victimelor şi dincolo de termenul luat în calcul pentru limita de supravieţuire.
Soldat bucureştean prins de cutremur deasupra etajului 7
Detalii despre cutremurul din 1977 mărturiseşte soldatul Mircea Nemigean din Bucureşti: „Eram în santinelă pe acoperişul unui important obiectiv militar; adică, deasupra etajului şapte. Noaptea era destul de luminoasă şi de văzut, puteam vedea până departe. Numai că odată parcă n-am mai simţit acoperişul sub picioare. M-am apucat însă bine de ceva şi cu ochii numai primprejur, să văd ce se întâmplă. Dar nu-mi puteam crede ochilor. Cât vedeam cu ochii, toate blocurile se clătinau. Și toate clădirile se înclinau de-o parte şi de cealaltă ca şi copacii pe furtună. Prima undă a fost pe verticală. Câteva fracţiuni de secundă a părut să înceteze, dar apoi a reînceput pe orizontală. Cerul a crăpat brusc, de parcă stătea să se frângă în două. Am auzit detunături îndepărtate, apoi un zgomot înfundat, care parcă venea de peste tot; se auzea tot mai tare. Apoi a venit un vânt puternic, de era să mă azvârle jos. S-a dus, dar apoi s-a şi întors înapoi, de data asta cu miros greu de ars. Și p-ormă s-au stins toate luminile… pe cer era un uriaş arc de foc, ca şi cum s-a produs un scurtcircuit în tot oraşul… Şi atunci am zis: «Gata, cred că-i gata oraşul!»“.
Gheorghe Moroşanu, în Bucureşti de cutremur
Povestea mai pe larg este spusă (şi) de nemţeanul Gheorghe Moroşanu (magistrat şi scriitor) în cartea sa „Metroul fără Ceauşescu“.
Acesta se afla în Bucureşti la momentul respectiv, muncitor la (pe atunci, viitorul) metrou: „E seară, am făcut două radiere în casetă, în ritmul devenit de mult «normal» al lui Ghiţă Lazăr, iar acum, în cameră, singur, mă întind puţin. Am aţipit, nu? Visam ceva? Deodată patul începe să oscileze. Mă ridic în capul oaselor, buimac. Un huruit continuu şi un tremur al barăcii, de parcă Vestul nostru este inundat de o unitate de tancuri. Alte oscilaţii mă fac să sar în picioare şi să trec prin uşă. Mulţi ieşiseră înaintea mea, câteva femei ţipau, adunându-şi copiii de prin camere. În scară ne-am îngrămădit vreo douăzeci. Coborând precipitat, rămân cu ochii înţepeniţi pe turnul de 180 de metri ai centralei termoelectrice: oscilează ca o floretă. Un bubuit puternic şi îndelung: clădirea masivă a CET-ului pare în continuare întreagă, dar e clar că în interior totul s-a dărâmat: mai întâi s-au stins luminile, pentru ca în clipa următoare geamurile să sară ţăndări, împinse de flăcări. […] Armata Poporului a devenit un bulevard al cataclismului. Blocuri dărâmate, maşini prinse sub ziduri, oameni privind zgribuliţi şi speriaţi.
OD 16. Bloc ce va deveni o emblemă a tragediei. Șantierist fiind şi eu acum, citesc în aceste dărâmături valoarea conştiinţei unor dintre meseriaşii noştri: deasupra unui etaj, proiectantul prevede, iar constructorul trebuie să execute nişte mustăţi din fier-beton de care să fie prinsă armătura etajului următor. Ei bine, la OD 16 aceste mustăţi au lipsit sau nu au fost sudate ca lumea. Clădirea de douăsprezece etaje a căzut în stradă, morman de camere ca nişte cutii de chibrituri“.
Despre dezastrul produs de cutremur, azi, după 39 de ani, Gheorghe Moroşanu îşi aminteşte foarte clar, încă marcat: „Eram într-o baracă de şantier, la etaj, într-o colonie cu sute de muncitori. Dormeam şi m-am trezit pe scări, nu-mi dădeam seama ce-i cu mine. În zona Militari, undeva în câmp, la ieşire din Bucureşti, lângă CET Vest, centrală termoelectrică. Cutremurul era şi când am ieşit din baracă, a ţinut câteva zeci de secunde. Am înţeles ce este, lumea se uita undeva, înapoi, înspre turnul centralei, care oscila ca o vargă, ca o floretă, cum am scris în carte. Apoi m-am dus în oraş, unde am văzut tot dezastrul, un bulevard întreg de blocuri dărâmate, respectiv Armata Poporului. Am scris şi despre celebrul bloc OD 16“.
Pentru clipele de atunci şi cele de după trăite atât de cei care au rămas martori ai tragediei, cât şi de cei cărora cutremurul le-a fost fatal, cum e şi cazul cunoscutului actor Toma Caragiu, să păstrăm astăzi, la ora 21 şi 22 de minute, un moment de reculegere!