Caricaturistul Ştefan Popa Popa’s afirmă într-un interviu acordat AGERPRES la standul României organizat de ICR la Salon du Livre că prezenţa sa în Capitala Luminilor se datorează faptului că doreşte să întoarcă ceva din ceea ce i-au dat ţara şi poporul său.
Popa’s vorbeşte în interviu despre începuturile sale în caricatură, despre arta sa şi despre performanţa de a fi recunoscut drept cel mai rapid caricaturist din lume, precum şi despre portretele celor 208 de şefi de stat şi guvern pe care le-a realizat în cariera sa.
AGERPRES: Desenaţi de la cinci ani iar de la şapte deja publicaţi. Ce v-a determinat să lăsaţi Liceul de Arte Plastice în favoarea Şcolii Speciale de Matematici?
Popa’s: Când eram la matematică, luam premii la pictură şi când eram la pictură luam premii la matematică.
AGERPRES: Când aţi ştiut că vă veţi dedica artei caricaturii?
Popa’s: Toţi din jurul meu nu prea ştiau ce fac eu. Singurul care a ştiut a fost tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte, care m-a îndrumat, mi-a dat pseudonimul de Popa’s şi am ajuns aici unde-am ajuns.
AGERPRES: Ce a însemnat în cariera dvs. recordul de la Festivalul Internaţional de Caricatură de la Saint Esteve — 1.527 de portrete în 10 zile şi 10 nopţi? Ce presupune să fii cel mai rapid caricaturist din lume?
Popa’s: Este o recunoaştere internaţională, chiar dacă noi, românii, la început, când am fost introdus în Cartea Recordurilor, am motivat tot felul de chestii. Este o treabă internaţională, pe care o ştie şi ăla din Sri Lanka. Dacă stau şi mă gândesc că sunt singurul caricaturist care participă la summiturile NATO, pot spune că este o chestie de elită.
AGERPRES: Sunteţi supranumit o forţă a naturii, dar şi caricaturistul oficial al summiturilor. Aici ce recorduri aveţi? Cu ce portrete vă făliţi?
Popa’s: Am avut în faţa mea peste 208 de şefi de stat şi guvern. Nu ştiu dacă şefii noştri de stat, începând cu Ceauşescu şi ceilalţi care au fost după el, au avut în faţă atâţia şefi de stat câţi am avut eu. Spre deosebire de toţi caricaturiştii din lume care desenează după fotografie, eu i-am avut în faţă pe toţi.
AGERPRES: Cum a fost expoziţia de la sediul NATO? Dar altele, precum cea de la Vatican?
Popa’s: La sediul NATO a fost o chestie formidabilă, pentru că a venit preşedintele Consiliului Militar, Henault (generalul Ray Henault, preşedintele Comitetului Militar al NATO — n.r.) şi atunci când i-am dat portretul, a zis: „Fă-mi şi una din semiprofil”. Şi i-am făcut şi a zis: „Şi eu ce fac pentru tine”. Şi i-am zis: „Luaţi aparatul acesta şi mergem acolo, la Atom, să-mi faceţi o poză”. Şi el mi-a zis: „Păi, acolo nu-i voie”. „Nu-i voie, dar dvs. cine sunteţi? Păi, dvs. daţi aprobarea. Hai, repede, că poate vă răzgândiţi”. Şi l-am păcălit şi am făcut poza aceea celebră, în sediul NATO, în faţa Atomului, cu care nu se laudă mai nimeni, pentru că nu are această poză.
AGERPRES: Şi la Vatican?
Popa’s: La Vatican a fost o treabă formidabilă, pentru că am fost acolo în luna importantă a Paştelui. Am fost invitat la vila Sopenia, vila de protocol a Vaticanului, unde am avut o expoziţie în care am reuşit, după trei ani, să refac toate figurile papale — 263 de papi. Acest lucru i-a determinat pe cei de la Vatican să-mi acorde cea mai înaltă distincţie a Vaticanului, romana civitas, celor care înving.
AGERPRES: Apropo de actualitate şi de Rusia. Ştiu că apreciaţi drept performanţa dvs. Premiul Academiei de Arte Frumoase din Rusia. De ce?
Popa’s: Academia rusească e cea mai tare din lume. E o convingere. Nici n-am visat eu vreodată să trec pe acolo şi să mai iau şi un premiu al Academiei de Arte Frumoase din Rusia.
AGERPRES: Cu ce ocazie l-aţi primit?
Popa’s: Am trimis în 1982 o lucrare, „Satira în slujba păcii”, o lucrare cu un general, care avea şi stea iar românii n-au pus-o pe copertă la revista „Urzica”, pentru că spuneau: noi nu ne legăm de ruşi. Am luat medalia de aur şi apoi a apărut pe copertă la „Urzica”, după ce ruşii au premiat-o.
AGERPRES: Regretaţi că nu aţi avut niciodată ocazia de a-i oferi unui dictator caricatura? Aţi făcut demersuri în acest sens?
Popa’s: Nu. Am cunoscut mulţi, dar n-am reuşit eu să dau caricatura. Singurul cu care am putut a fost Chavez, pentru că soţia lui a reuşit să i-o ducă, iar el mi-a scris două vorbe pe o fotografie în care era imortalizat cu caricatura, dar nu l-am avut în faţă. Şi, deşi Saddam Hussein m-a invitat la festivalul de la Babilon de trei, patru ori, n-am aflat niciodată de ce managerul meu, care a murit şi a dus secretul în mormânt, nu m-a lăsat să merg acolo. Nu ştiu, avea temerile lui.