Deficitul trebuie tăiat acum, dar nu prin improvizații fiscale plătite de firme

Deficitul trebuie tăiat acum. Dar cred la fel de clar că o corecție făcută prin măsuri fiscale bruște și opace ar împinge costul exact spre companiile de care statul spune că are nevoie pentru creștere și investiții.

Asta este miza reală, nu disputa sterilă dintre „austeritate” și „relaxare”. Adrian Veștea a formulat explicit ținta și succesiunea ei: „România a pornit de la un deficit ESA de 9,3% din PIB în 2024 și l-a redus la 7,9% ESA, respectiv 7,65% cash la finalul anului 2025. Deficitul bugetar cash trebuie redus de la aproximativ 146 miliarde lei, la aproximativ 127 miliarde lei, iar, conform estimărilor de lucru, traiectoria trebuie să permită apropierea de aproximativ 110 miliarde lei în etapa următoare.” E bine că pragul a fost spus atât de direct. Numerele acestea pot fi urmărite. Tocmai de aceea, de aici încolo nu mai ajung formulele generale.

Ținta de deficit este legitimă, dar planul încă nu e suficient de precis

Eu nu contest deloc nevoia de consolidare. Dimpotrivă. Seria de cifre invocată de Adrian Veștea arată limpede că problema nu mai poate fi mutată elegant în anul următor: de la 9,3% ESA în 2024 la 7,9% ESA și 7,65% cash la finalul lui 2025, cu o țintă oficială de 6,2% din PIB pentru acest an. S-a făcut deja un pas, dar următorul rămâne mare. Iar când diferența dintre 146 și 127 de miliarde lei devine obiectiv politic, ea devine și test de execuție.

Aici începe neîncrederea pieței. Nu fiindcă ținta ar fi greșită, ci fiindcă programul nu precizează încă ritmul, instrumentele de monitorizare și nici marjele de siguranță în cazul în care veniturile bugetare intră sub estimări. Asta nu este o nuanță tehnică. Este chiar diferența dintre o consolidare credibilă și o consolidare în care toată lumea se teme că, la primul gol de încasări, soluția rapidă va fi o improvizație fiscală.

Am văzut prea des această scenă. Se anunță obiective ferme, pieței i se cere răbdare, iar detaliile operative sunt lăsate pentru mai târziu. Între timp, firmele își refac bugetele defensiv. Nu pentru că ar fi ostile disciplinei fiscale, ci pentru că nu pot investi normal într-un cadru în care nu știu cât de abrupt vine ajustarea și din ce buzunar va fi plătită.

Programul vorbește despre stabilitate economică, reașezarea finanțelor publice pe baze sustenabile și un cadru fiscal-bugetar predictibil. Sunt formulările corecte. Dar credibilitatea nu vine din obiective, ci din traseu. Piața nu finanțează bune intenții. Piața finanțează un plan pe care îl poate verifica lunar, trimestrial, la execuție.

Într-o economie cu credit mai scump, statul nu-și mai permite experimente fiscale

Cifra de aproximativ 19 miliarde lei din prima etapă nu este decor politic. Este o ajustare reală într-un context în care băncile au înăsprit finanțarea pentru companiile nefinanciare timp de șapte trimestre consecutive. Asta schimbă tot. Când creditul se scumpește sau se dă mai greu, statul nu mai are luxul să transmită mediului privat că încă lucrează la detalii.

Pentru antreprenori și manageri, întrebarea nu este doar dacă ținta se atinge. Întrebarea este cum se atinge. Dacă ajustarea vine din tăieri de risipă, din reprioritizare și din folosirea mai bună a fondurilor europene, costul economic poate fi ținut sub control. Dacă vine din decizii fiscale luate în grabă, costul se mută imediat în cash-flow-ul companiilor, în prețul finanțării și în apetitul pentru investiții.

Mi s-a spus de prea multe ori că mediul de afaceri „se adaptează”. Sigur că se adaptează. Dar adaptarea aceasta are un preț foarte concret: proiecte amânate, lichiditate păstrată în loc să fie investită, planuri de extindere renegociate, prudență mai mare în angajări. Când regula fiscală pare negociabilă de la un trimestru la altul, economia privată răspunde prin precauție. Nu prin elan.

Iar statul ar trebui să fie primul care înțelege asta. Chiar programul leagă consolidarea de efecte precum stabilitatea economică și un cadru predictibil. Dacă exact predictibilitatea rămâne incompletă, atunci beneficiul anunțat se subțiază din start.

Reprioritizarea cheltuielilor e mai sănătoasă decât reflexul de a taxa în grabă

Cea mai bună parte din direcțiile deja enunțate este că sugerează o mutare de resurse, nu o contracție oarbă. Prioritizarea contractelor CNAIR, reducerea subvențiilor pentru companiile de stat, accelerarea absorbției fondurilor europene și orientarea către investiții cu cofinanțare europeană indică o idee economică sănătoasă. Mai puțini bani blocați în zone cu eficiență slabă, mai mulți bani orientați spre investiții care pot antrena activitate privată.

Cred că aici e punctul de la care guvernul nu are voie să se abată. Fiindcă diferența dintre o reprioritizare și o improvizație pe taxe pare administrativă, dar nu este. O schimbare fiscală decisă în grabă lovește imediat în fluxurile de numerar ale companiilor. O mutare de cheltuieli spre proiecte mai productive poate păstra activitate în construcții, materiale, servicii și poate limita șocul asupra economiei reale chiar într-un cadru bugetar mai dur.

Pentru o firmă care depinde de contracte publice, asta poate însemna continuitate în loc de blocaj. Pentru o bancă, înseamnă altă evaluare a riscului. Pentru investitori, schimbă pur și simplu calculul. Nu e teorie. E felul în care deciziile bugetare coboară din tabele în piață.

Dar tocmai aici apare partea incomodă. Programul nu precizează încă ce măsuri concrete vor produce ajustarea din prima etapă. Nici ritmul. Nici instrumentele de monitorizare. Nici marjele de siguranță dacă veniturile bugetare intră sub estimări. Fără aceste repere, promisiunea de predictibilitate rămâne incompletă, iar tentația de a acoperi golurile prin soluții fiscale rapide va plana asupra întregului proces.

Argumentul pentru o consolidare lentă e serios, dar nu schimbă fondul problemei

Există un contraargument solid și merită recunoscut cinstit. Într-o economie care încă are nevoie de investiții, o consolidare prea rapidă poate frâna activitatea și poate pune presiune pe companiile care depind de comenzile statului. Cu atât mai mult cu cât băncile au înăsprit finanțarea corporate pentru al șaptelea trimestru la rând. O reducere brutală a cheltuielilor publice ar avea efecte imediate.

E un argument bun. Dar nu răstoarnă teza mea. O întărește. Tocmai pentru că economia e mai sensibilă la costul finanțării și la cash-flow, ajustarea nu trebuie amânată, ci făcută inteligent și credibil. Dacă ținta e ratată sau lăsată în ceață prea mult timp, riscul central este deja indicat chiar de program: acumularea de presiuni bugetare care afectează stabilitatea economică, majorează costurile de finanțare și descurajează investițiile private.

Altfel spus, alternativa la o consolidare bine desenată nu este liniștea. Este o consolidare mai dură mai târziu, sub presiune și cu opțiuni mai puține. Iar când ajungi acolo, nota de plată pentru firme e de obicei mai mare, nu mai mică.

Ce înseamnă concret dacă nimeni nu acționează la timp și cu cap? Înseamnă că firmele vor continua să includă o primă de risc fiscal în aproape fiecare decizie. Vor împrumuta mai scump sau mai greu. Vor cere randamente mai mari pentru proiecte noi. Vor ține capitalul pe margine până când devine mai clar dacă statul își reduce risipa sau mută presiunea spre contribuabilii pe care îi poate taxa cel mai repede.

Mai există și efectul mai puțin spectaculos, dar foarte real: fără un calendar clar și fără parametri expliciți pentru etapa următoare, companiile nu pot evalua corect riscul de taxe suplimentare, de plăți întârziate ale statului sau de tăieri de investiții. În contabilitate, asta înseamnă prudență mai mare. În economie, înseamnă bani blocați în așteptare.

Programul a indicat deja și următorul examen, aprobarea bugetului pe 2027, pentru continuarea consolidării fiscal-bugetare și menținerea angajamentelor din Planul Bugetar Structural pe Termen Mediu. Acolo se va vedea dacă ținta de acum este începutul unei reașezări serioase sau doar o bornă politică bine formulată. Verdictul meu este simplu: reducerea deficitului trebuie făcută acum, dar varianta suportabilă pentru economie este una bazată pe tăieri de risipă, pe reducerea subvențiilor ineficiente și pe folosirea mai bună a fondurilor europene, nu pe improvizații fiscale.

Întrebarea punctuală pentru guvern este aceasta: până la prezentarea bugetului pe 2027, publică măsurile cuantificate, ritmul, mecanismul de monitorizare și marjele de siguranță care fac credibilă coborârea de la aproximativ 146 la 127 miliarde lei? Fără aceste repere, vom avea o țintă. Nu încă și un plan.

Parteneri

Articole recomandate din rețeaua noastră

GetPonyBenzina ajunge la 10,01 lei, iar motorina la 11,11 lei în România. Cum stăm față de media UEBravonetCătălin Moroșanu și Georgiana locuiesc separat, dar nu din cauza unei crize în căsnicieLylaChloé schimbă stilul boho pentru 2027 cu mâneci uriașe, dantelă și culori viiRevista IoanaApa din caserolă nu înseamnă automat că mâncarea s-a stricat. Semnele la care să fii atentăNews24Încălzirea cu centrale s-ar putea scumpi cu peste 10%. Plafonarea gazelor expiră la 31 martie 2027Dolce SportRaphinha a ieșit la pauză cu probleme musculare, înainte de El Clásico din 25 octombrie