Inflația de 9,7% arată eșecul guvernanței economice

9,7% inflație în mai 2026, față de 3,3% media UE, nu mai poate fi tratată ca o simplă nealiniere statistică. Cred că România a intrat într-un punct în care inflația nu mai spune doar ceva despre prețuri, ci spune direct ceva despre calitatea guvernanței economice.

Când ești cu 6,4 puncte procentuale peste media Uniunii Europene și cu 3,4 puncte peste Bulgaria, a doua țară din clasament, problema nu mai este „Europa trece prin presiuni de preț”. Europa trece, da, printr-o reaprindere a inflației, de la 2,2% în mai 2025 la 3,3% în mai 2026. Dar România este un caz separat prin amplitudine. Aici este miezul discuției și de aici ar trebui să înceapă orice conversație serioasă despre buget, salarii, credit și competitivitate.

Am văzut prea des, în anii în care discutăm public despre inflație aproape reflex, tentația de a transforma orice deviație internă într-un fenomen importat. Este comod politic. Nu este însă și adevărat economic. Când Suedia este la 1,1%, Danemarca și Cehia la 1,8%, iar România rămâne singurul stat din UE cu o inflație apropiată de 10%, explicația externă nu mai ajunge. Ea poate descrie fondul european al scumpirilor. Nu poate scuza diferența uriașă dintre noi și restul continentului.

Decalajul față de UE arată un eșec intern, nu un simplu context nefavorabil

Primul fapt care contează este chiar comparația relevantă metodologic: seria Eurostat, adică reperul corect pentru comparațiile internaționale. Acolo România are 9,7%, zona euro 3,2%, media UE 3,3%. Asta înseamnă costuri locale care cresc de aproape trei ori mai repede decât media europeană. Pentru cine conduce o companie, pentru cine își finanțează stocurile, pentru cine negociază salarii, acesta nu este un detaliu tehnic. Este diferența dintre un buget tensionat și unul imposibil.

Mai există un nivel al problemei, adesea ignorat de decidenți pentru că nu încape bine într-un mesaj politic scurt. Economistul Adrian Negrescu a legat direct acest decalaj de structura de consum a gospodăriilor din România: „În condițiile în care românii alocă o cotă mult mai mare din venituri pentru alimente și utilități de bază comparativ cu media Uniunii Europene, impactul resimțit la nivel local este mult mai violent.” Cred că aici este unul dintre punctele cele mai oneste ale discuției. Când o parte tot mai mare din venit se blochează în cheltuieli care nu pot fi amânate, spațiul pentru consum discreționar, economisire și investiții se îngustează imediat. Nu peste doi ani. Acum.

De aceea, ideea că ne aflăm în fața unei simple cifre neplăcute este periculoasă. De fapt, ne aflăm în fața unei forme de impozitare informală a populației și a capitalului autohton. Veniturile fixe pierd teren. Pensia medie a crescut nominal cu doar 2,29 lei, adică un avans fără relevanță economică într-un mediu cu 9,7% inflație după Eurostat și 10,9% după INS. Dacă acesta nu este un semnal de degradare a puterii de cumpărare, atunci nu știu ce alt semnal mai așteptăm.

Iar diferența dintre Eurostat și INS trebuie citită exact cum este: o diferență de metodologie, nu o cale de ieșire din realitate. INS indică 10,9%, cu 1,2 puncte peste Eurostat, pentru că vorbim despre IPC față de IAPC. Pentru comparații externe, seria Eurostat este reperul. Pentru indexări și presiunea asupra bugetelor locale, seria INS descrie mai bine realitatea internă. Cu alte cuvinte, indiferent ce serie alegi, verdictul nu se îmblânzește. Fie suntem campioni europeni la inflație, fie avem o inflație internă și mai dură decât arată comparația europeană.

Companiile plătesc deja costul populismului prin marje, salarii și credit

Din această inflație nu suferă doar consumatorul, ci și structura de finanțare a economiei. Economistul Adrian Negrescu a explicat că efectul nu se vede doar în bugetele populației, ci și în calibrul deciziilor de politică monetară: „Inflația de aproape 11% pune o presiune uriașă pe puterea de cumpărare a oamenilor, dar și pe deciziile de politică monetară ale Băncii Naționale.” Tradus simplu, asta înseamnă condiții de finanțare mai puțin relaxate. Iar într-o economie în care lichiditatea decide supraviețuirea multor firme, costul capitalului nu este o abstracțiune de manual. Este o frână directă.

Pentru mediul de afaceri, mesajul este deja clar și deloc confortabil. Planurile de preț și salarizare construite pe ipoteza unei dezinflații rapide devin mai riscante. Dacă veniturile populației nu țin pasul cu prețurile, volumele pot intra sub presiune chiar și în sectoarele care au reușit, până acum, să transfere costurile în prețul final. Am discutat de prea multe ori cu antreprenori care se uită la cifra de afaceri nominală și au impresia că afacerea crește, când de fapt marja reală se topește sub ochii lor. Exact aici lovește inflația mare: te poate face să arăți mai mare, în timp ce devii mai fragil.

Și nu toate sectoarele sunt lovite la fel. Datele agregate pentru zona euro arată că în mai 2026 principalele componente care au împins inflația au fost serviciile, cu plus 1,61 puncte procentuale, energia, cu plus 0,98 puncte, alimentele, alcoolul și tutunul, cu plus 0,36 puncte, și bunurile industriale neenergetice, cu plus 0,23 puncte. Chiar dacă structura este la nivelul zonei euro, direcția este utilă și pentru România: costul muncii în servicii, energia și materiile prime alimentare sunt exact categoriile care pot deforma bugetele semestrului al doilea. De aceea, discuția despre presiunile pe salarii și pe costul capitalului nu este una teoretică, ci una de supraviețuire operațională.

Mai departe, pentru exportatori și pentru companiile care concurează cu bunuri importate, decalajul de inflație erodează competitivitatea dacă majorările de cost nu pot fi transferate integral în preț. Aici se vede cel mai limpede cât de scumpă devine lipsa de disciplină internă. Dacă tu ai costuri care cresc mult mai repede decât competitorii din UE, nu pierzi doar marjă. Poți pierde cotă de piață. Poți amâna investiții. Poți intra într-o logică defensivă exact când ai avea nevoie de capital și de curaj comercial.

Da, există inflație europeană, dar asta nu absolvă România de răspundere

Cea mai bună obiecție a taberei indulgente este aceasta: nu suntem singuri într-un ciclu de scumpiri, iar datele arată că în mai 2026 inflația anuală a crescut în 16 state membre. Obiecția este corectă. Mai mult, față de mai 2025, inflația la nivelul UE a urcat de la 2,2% la 3,3%, deci există clar o reaprindere continentală a presiunilor de preț.

Dar tocmai aici se rupe argumentul relativizării. Dacă fenomenul ar fi în principal unul extern și uniform, România nu ar fi la 9,7% când media UE este 3,3%, iar următoarele țări din clasament sunt la 6,3%, 5,1% și 4,9%. Nu am fi aproape de nouă ori peste Suedia și de peste cinci ori peste Danemarca sau Cehia. Cu alte cuvinte, contextul european explică faptul că există inflație. Nu explică de ce România este outlier-ul.

De aici rezultă și concluzia pe care politicul o evită: inflația mare cere disciplină, nu consolări. Cere renunțarea la reflexul populist de a promite mai mult decât poate duce economia și de a trata costul banilor ca pe o problemă abstractă, care va fi rezolvată de altcineva, eventual de banca centrală. Nu va fi. Banca Națională poate doar administra consecințele. Cauzele, când ele țin de guvernanță economică, se rezolvă prin buget, prioritizare și reforme, nu prin explicații.

Dacă nu corectăm acum, vom plăti prin consum mai slab și investiții mai scumpe

Consecințele nu trebuie descrise apocaliptic ca să fie grave. Ele sunt deja destul de concrete. Gospodăriile vor tăia primele din consumul discreționar, ceea ce înseamnă cerere mai slabă pentru segmente întregi de business. Companiile vor fi împinse să revizuiască bugete, să lucreze cu scenarii de cost mai ridicat la utilități, servicii și inputuri alimentare și să trateze lichiditatea ca pe o resursă mai valoroasă decât creșterea nominală a cifrei de afaceri. Investitorii vor cere prime de risc mai mari pentru activele locale, pentru că o economie cu 9,7% inflație nu mai poate pretinde aceeași evaluare ca una aflată aproape de media europeană.

Și aici este partea care mă preocupă cel mai mult. Dacă această realitate este tratată încă șase luni ca un accident statistic, nu vom avea doar prețuri mari, ci decizii mici: investiții amânate, angajări întârziate, politici salariale defensive, consum prudent, credit mai scump. Toate acestea nu se văd într-o singură zi. Se văd într-o economie care începe să meargă cu frâna trasă, în timp ce își spune că accelerează.

Verdictul meu este simplu: inflația de azi este testul de seriozitate al politicii economice românești, iar testul este picat. Până la datele din următoarele luni, întrebarea punctuală nu este dacă Europa mai are inflație, ci dacă România începe să reducă acest decalaj de 6,4 puncte față de media UE sau se obișnuiește să trăiască din ce în ce mai scump decât își permite.

Pentru a fi la curent cu toate știrile, urmărește Financiarul.ro și pe Google News