România greșește periculos dacă acceptă blocajul creditului în lei și fuga firmelor în euro

3,2% este un ritm prea mic pentru creditul privat în lei într-o economie care are deja cea mai slabă intermediere financiară din Uniunea Europeană. Cred că România intră într-o zonă de risc nu fiindcă băncile au încetat să crediteze, ci fiindcă exact creditul care ar trebui să susțină investiția productivă se scumpește, frânează și împinge companiile spre euro.

Aici este miza reală, iar ea este mai serioasă decât zgomotul politic al zilei. În mai, finanțările corporate în lei au scăzut cu circa 6% față de aceeași lună a anului trecut, în timp ce creditele firmelor în valută au avansat cu aproape 23%. Nu e o simplă reasamblare a portofoliilor bancare. Este un semnal de structură. Când costul în lei rămâne ridicat, iar alternativa în euro pare mai ieftină la intrare, firmele migrează logic spre sursa de finanțare care le reduce factura imediată. Numai că bilanțurile nu trăiesc în prezentul unei semnături pe contract, ci în lunile și anii care urmează.

Am văzut prea des, în discuțiile cu antreprenori și manageri financiari, aceeași propoziție rostită cu aparentă liniște: „Luăm în euro, ieșim mai bine la dobândă”. Poate fi adevărat la momentul contractării. Dar pentru multe IMM-uri, care au acces mai slab la hedging valutar decât companiile mari, această economie inițială mută riscul din dobândă în curs. Iar dacă veniturile rămân preponderent în lei, atunci ieftin la început nu înseamnă deloc ieftin pe durata creditului.

Creditul nu s-a oprit, dar s-a strâmbat exact unde doare economia

Cei care se uită doar la cifra agregată vor spune că nu există motiv de alarmă. Creditul privat total a crescut cu 7,7% în termeni nominali față de mai 2025 și cu 1,6% față de aprilie. Formal, sistemul încă finanțează economia. Numai că, în termeni reali, creditul privat a scăzut cu 2,8%. Asta schimbă complet lectura. Expansiunea nominală este erodată de inflație și nu se traduce automat în mai mult combustibil pentru investiții, producție sau extindere.

Iar compoziția acestei creșteri spune mai mult decât totalul. Populația continuă să se împrumute pe componenta în lei, cu un ritm anual de circa 9%, ceea ce arată că problema nu este o înghețare generală a cererii de credit. Presiunea se concentrează pe zona investițională a firmelor. Exact acolo unde o economie care vrea să iasă din modelul bazat pe consum și importuri ar trebui să aibă adâncime financiară, predictibilitate și apetit pentru lei.

Nu le are. România operează cu credite de sub 24% din PIB și cu active bancare de doar 50% din PIB. Suntem, cu alte cuvinte, la coada Uniunii Europene într-un domeniu care decide cât de rapid poate o companie bună să se extindă, cât de mult poate investi un producător și cât de repede poate fi finanțată o schimbare de model economic. Când pornești atât de jos, orice frânare a creditului în moneda locală are efect disproporționat. Nu există o rezervă internă suficientă de capital bancar raportat la mărimea PIB care să amortizeze ușor această încetinire.

Asta înseamnă că migrarea finanțării companiilor spre euro nu este o simplă preferință tactică, ci începutul unei euroizări mai accentuate a riscului. Pentru firmele care depind de inputuri importate, combinația devine delicată: cost ridicat al finanțării și volatilitate valutară. Pentru sectoarele cu marje mici și rotație lentă a capitalului, investițiile noi devin și mai greu de justificat. Nu vorbim despre panică. Vorbim despre amânări, bugete tăiate, proiecte puse în așteptare. Exact acele decizii tăcute care se văd abia mai târziu în productivitate.

Dobânda-cheie și disputa ROBOR au produs cel mai prost lucru pentru business

Politica monetară explică o parte esențială din tablou. Dobânda-cheie a Băncii Naționale stă la 6,5% din vara lui 2024, pe fondul unei inflații urcate spre 11% după majorările de taxe. În aceste condiții, creditul în lei rămâne scump. Diferența de cost față de finanțarea în valută împinge natural companiile spre euro. Nu este un moft al mediului privat, nici vreo modă de bilanț. Este reacția previzibilă la prețul banilor.

Dar peste acest cost se suprapune ceva poate și mai nociv pentru decizia de investiții: incertitudinea privind mecanismul de formare a dobânzilor. Disputa dintre bănci și Consiliul Concurenței pe tema investigației ROBOR nu este, pentru economie, doar o controversă juridică. Ea lovește în predictibilitate. Dacă investigația se prelungește, băncile pot deveni mai prudente pe anumite produse sau își pot reevalua marjele de risc. Exact acum, când cererea solvabilă pentru creditul în lei deja încetinește.

Aici cred că autoritățile greșesc prin simpla tolerare a unei stări de ambiguitate. Nu spun că orice investigație este greșită. Dimpotrivă, concurența reală în piața bancară trebuie apărată fără ezitare. Iar argumentul taberei opuse este unul legitim: dacă există suspiciuni privind modul în care se formează un reper atât de sensibil, statul nu poate închide ochii. Accept asta fără rezerve. Numai că o investigație care lasă piața suspendată, fără clarificări rapide și inteligibile, nu crește concurența, ci adaugă primă de risc peste un credit deja scump. Pentru compania care își face bugetul pe 12 luni, efectul practic este simplu: amână sau mută creditul în euro.

ARB a mers până la a numi situația „un abuz fără precedent”, iar întrebarea formulată public de bănci către Consiliul Concurenței, „Cât ar fi trebuit să fie ROBOR?”, arată tocmai ruptura de încredere instituțională. Nu mă interesează aici dramatizarea formulărilor. Mă interesează efectul economic al neclarității. Și el este vizibil: planificarea costului datoriei în lei rămâne dificilă, într-un moment în care mediul privat are nevoie de exact opusul.

Modelul de creștere pe consum nu poate înlocui la nesfârșit investiția finanțată sănătos

Poate cel mai inconfortabil fapt din toate este că economia încă produce impresia de mișcare, deși mecanismul ei intern devine mai fragil. Un investitor de la BVB a rezumat foarte bine decuplarea: piața a mers bine fiindcă banii care au creat deficitul bugetar au intrat în consum. Asta poate ține volumele pe termen scurt în anumite sectoare. Nu poate înlocui însă investiția productivă, finanțată sustenabil, în lei, pe termene care permit extinderea capacităților și creșterea valorii adăugate.

Economiștii marilor bănci spun că modelul de creștere bazat pe consum și importuri s-a epuizat și că economia are nevoie de o mutare spre producție cu valoare adăugată mare. Sunt de acord cu această diagnoză. Dar ea devine goală dacă nu este dublată de condițiile financiare care fac posibilă o astfel de mutare. Nu poți cere companiilor să investească mai sofisticat, mai lung și mai productiv, în timp ce capitalul în lei devine mai greu de accesat, mai puțin previzibil și, în termeni reali, mai puțin abundent.

Există și tentația unei soluții de bilanț public, precum ideea unui împrumut SAVE de 30 de miliarde de euro pe 30 de ani, cu dobândă redusă, propusă în spațiul public. Ipoteza merită discutată, dar numai în măsura în care ar relaxa costul general al finanțării în economie și ar reduce presiunea pe refinanțarea datoriei publice. Până acum, nu există însă o măsură concretă anunțată în această direcție. Asta este problema recurentă a politicii economice românești: compensăm lipsa deciziei imediate cu idei mari, încă neoperaționalizate.

Între timp, pasivul bancar transmite și el un semnal de tensiune. Populația preferă mai mult valuta la depozite, în timp ce firmele preferă mai mult leul. Asimetria aceasta poate accentua dependența companiilor de finanțarea în valută exact când veniturile multora rămân în lei. Nu este un detaliu tehnic. Este felul în care o economie începe să transfere riscul valutar către actorii care îl gestionează cel mai prost: firmele mici și medii.

Noul guvern nu are luxul de a lăsa piața să se „așeze” singură

Dacă am dreptate și nimeni nu acționează, consecințele nu vor arăta spectaculos. Vor arăta banal, ceea ce le face mai periculoase. Mai puține investiții noi în sectoarele cu marje mici. Mai multe finanțări pe termen scurt, pentru cash-flow, în loc de credite pentru extindere. Mai mult risc valutar în bilanțurile firmelor care facturează în lei. Iar pentru antreprenor, asta se traduce foarte concret: proiecte amânate, costuri mai greu de estimat, negociere salarială mai strânsă, disponibilitate mai mică pentru angajări și capex.

Viitorul guvern și autoritățile de reglementare trebuie să facă rapid două lucruri simple în formulare și dificile în execuție. Să restabilească predictibilitatea, adică un cadru clar în care piața să înțeleagă cum se formează costul în lei și ce reguli rămân stabile. Și să apere concurența reală fără a transforma supravegherea într-o sursă suplimentară de risc. În scenariul în care dobânda-cheie rămâne la 6,5% iar inflația se menține aproape de 11%, întârzierea acestor clarificări va împinge și mai multe companii spre euro. Asta nu rezolvă problema creditării. O mută doar în bilanțul valutar al economiei.

Verdictul meu este direct: România nu își permite să trateze frânarea creditului în lei ca pe o variație statistică de primăvară. Până la finalul verii, noul guvern și autoritățile trebuie să spună limpede cum reduc incertitudinea din piața dobânzilor și cum evită euroizarea finanțării companiilor. Altfel, în toamnă, nu vom mai discuta dacă băncile dau credite, ci ce fel de economie mai poate crește sănătos cu credite pe care nu și le asumă în propria monedă.

Parteneri

Articole recomandate din rețeaua noastră

LylaTe trezești la 3 sau 4 dimineața și nu mai adormi? Ce obiceiuri poți schimba înainte să iei somnifereRevista IoanaCum îți amenajezi grădina lângă nucul negru, ca să eviți ofilirea legumelor și să alegi plante toleranteNews24PNL condiționează votul pentru Guvernul Luca Niculescu de evaluarea programului și a echipeiDolce SportJorge Jesus îi lasă lui Cristiano Ronaldo decizia revenirii la naționala PortugalieiGetPonyBlocarea intersecției pe verde poate aduce o amendă de 4.325 lei. Unde trebuie oprită mașina la semaforBravonetPaula Cojocari explică de ce divorțează de Stelian Ogică după doar patru luni de căsnicie