România nu mai poate amâna reforma pensiilor

Cred că România a intrat în punctul în care amânarea reformei pensiilor nu mai este prudență politică, ci iresponsabilitate economică. Iar dacă statul continuă să evite o strategie explicită, nota nu va fi plătită doar de viitorii pensionari, ci de toți cei care muncesc, investesc și încearcă să construiască o afacere aici.

Teza e simplă. Când, potrivit informațiilor publicate de Antena3, o regiune îmbătrânește înainte să se îmbogățească, nu mai poți promite la nesfârșit și spera că demografia sau creșterea economică vor rezolva singure ecuația. Datele publicate arată limpede că sistemele de pensii din Europa de Est intră sub presiune tocmai fiindcă baza de contributori se subțiază, iar numărul beneficiarilor crește. Din acel moment, matematica bate discursul.

Am văzut de prea multe ori, în economia românească, reflexul de a împinge costul real în ceață administrativă. Nu tăiem, nu reformăm, nu explicăm. Doar rostogolim. Dar aici rostogolirea nu este neutră. Un sistem public tensionat înseamnă, exact cum arată datele, fie o rată de înlocuire mai mică a salariului prin pensie, fie o povară fiscală mai mare asupra populației active, fie ambele. Nu există o a treia variantă confortabilă, oricât de tentant ar suna în an electoral.

Problema pensiilor a devenit direct bugetară și economică

Mi se pare esențial să spunem lucrurilor pe nume: discuția despre pensii nu mai poate fi izolată în registrul compasiunii sociale. Ea a devenit una despre buget, costul muncii și investiții. Dacă baza de contributori scade, iar numărul celor care primesc pensie crește, spațiul de manevră al statului se îngustează. Asta înseamnă că diferența trebuie acoperită ori din taxe și contribuții, ori prin mutarea unei părți mai mari din responsabilitate către economisirea individuală.

Aici se vede de ce subiectul îi privește direct pe manageri și antreprenori, nu doar pe viitorii pensionari. Un sistem public de pensii aflat sub stres structural poate alimenta presiuni pentru contribuții mai mari sau pentru realocări bugetare care limitează alte cheltuieli productive. Cu alte cuvinte, dacă nu faci reforma pensiilor, tot economia o face pentru tine, dar în cel mai prost mod: prin costuri mai mari ale muncii și prin mai puțin spațiu pentru investiții publice.

Nu e o abstracțiune. În economii care nu au atins niveluri ridicate de prosperitate, resursele bugetare pentru susținerea unei populații vârstnice numeroase sunt structural mai limitate decât în state care au îmbătrânit după decenii de acumulare de capital. Asta e marea diferență care ne desparte de modelele invocate facil în talk-show-uri. Noi nu administrăm îmbătrânirea din bogăție. O administrăm din convergență incompletă. Și asta schimbă tot.

De aceea, orice ajustare devine mai scumpă. Contribuțiile suplimentare afectează competitivitatea forței de muncă. Pensiile insuficiente reduc consumul viitor. Transferurile bugetare mai mari comprimă spațiul pentru investiții publice sau pentru alte priorități fiscale. Cercul este strâns și deloc teoretic. Cine spune că mai avem timp, de fapt spune că putem accepta ani la rând o economie mai rigidă, mai taxată și mai puțin capabilă să investească.

Natalitatea nu poate fi alibiul comod al politicienilor

Cel mai incomod lucru din toată această dezbatere este și cel care ar trebui să curețe masa de iluzii: potrivit economistului citat în informațiile publicate, politicile de stimulare a natalității nu funcționează ca soluție pentru problemele sistemelor de pensii. Asta schimbă radical conversația publică, pentru că elimină una dintre cele mai comode promisiuni politice. De ani întregi, ni se sugerează că problema se poate drege dacă statul încurajează familiile să aibă mai mulți copii. Sună bine. Dar nu rezolvă ce apasă deja pe cash-flow-ul public.

Chiar dacă ar apărea un nou val de natalitate, el nu ar alimenta rapid veniturile sistemului de pensii. Costurile bugetare ale unor astfel de politici apar mult mai devreme, iar beneficiul, dacă vine, este foarte întârziat și incert. Aici cred că trebuie spus răspicat: natalitatea poate fi o politică socială legitimă, dar nu mai poate fi vândută drept plan financiar pentru salvarea pensiilor.

Și aici se vede cât de mult a întârziat statul să vorbească sincer. Dacă pârghia demografică nu livrează corecția așteptată, atunci opțiunile rămase sunt cele cu efect economic direct: mai multă muncă, mai mulți contribuabili reali, consolidarea economisirii individuale și adaptarea parametrilor sistemului public. Nu sună spectaculos. Dar sună a guvernare adultă.

Mi s-a spus de prea multe ori că asemenea teme trebuie tratate „cu grijă”, ca să nu sperii publicul. Eu cred exact contrariul. Publicul este deja speriat când simte că i se ascunde adevărul. Oamenii înțeleg foarte bine o propoziție onestă: pensia publică ar putea acoperi mai puțin din ultimul salariu decât în trecut, iar fără surse suplimentare de venit la retragere standardul de viață scade.

Conturile individuale sunt necesare, dar singure nu fac reforma

Faptul că statul încearcă deja să reducă presiunea viitoare prin introducerea conturilor individuale de investiții este, după părerea mea, o recunoaștere tacită că riscul nu mai este teoretic. Când construiești un mecanism paralel de acumulare, o faci pentru că sistemul public singur nu mai inspiră suficientă încredere în capacitatea lui de a păstra aceeași rată de înlocuire a salariului prin pensie.

Asta este direcția corectă. Dar nu este suficientă dacă rămâne la nivel de schiță administrativă. Fără participare, randamente și stabilitatea regulilor, conturile individuale rămân o intenție administrativă, nu o contrapondere reală la slăbirea sistemului public. Iar România are un talent periculos de a lansa mecanisme pe termen lung într-un climat de reguli schimbate prea des.

Pentru piață, mutarea către economisire individuală poate aduce un lucru foarte valoros: un bazin nou de capital intern, cu efect asupra lichidității și asupra finanțării pe termen lung. Nu e puțin. Într-o economie care are nevoie de capitalizare și de instrumente de investiții cu cerere stabilă, presiunea pe pensii înainte de convergența reală poate forța, paradoxal, și o modernizare financiară utilă. Dar numai dacă statul oferă consecvență. Dacă schimbă regulile la primul impas bugetar, distruge exact încrederea pe care încearcă să o construiască.

Există, firește, și argumentul cel mai bun al taberei care cere prudență: tranziția costă. Pe termen scurt, statul trebuie să administreze simultan presiunea prezentă din sistemul public și nevoia de a încuraja economisirea individuală. Este adevărat. Nu există reformă fără cost. Dar acest argument nu răstoarnă teza, ci o întărește. Cu cât începi mai târziu, cu atât administrezi mai mult timp două poveri în paralel și cu atât crește probabilitatea ca soluția de avarie să fie majorarea fiscalității pe muncă.

Costul inacțiunii se va vedea în salarii, taxe și investiții mai slabe

Aici este miza pe care politica o ocolește. Dacă nimeni nu acționează acum, consecința concretă nu va fi un titlu alarmist, ci o acumulare de pierderi precise. Angajatul va suporta o pensie care înlocuiește mai puțin din ultimul salariu și va trebui să economisească mai mult pe cont propriu, dar dintr-un venit apăsat de contribuții. Angajatorul va lucra cu presiunea unui cost al muncii mai ridicat. Statul va avea mai puțin spațiu pentru cheltuieli productive. Iar economia va merge înainte cu frâna trasă, încet, scump și fără să recunoască de ce.

Nu cred că mai este loc pentru formule vagi. România are nevoie de o strategie explicită pentru pensii, spusă clar și apăsat: ce parte va rămâne în sistemul public, cât de mult mizează statul pe acumularea individuală, cum garantează stabilitatea regulilor și cum evită împingerea integrală a costului spre generațiile active. Asta este conversația matură. Restul sunt amânări împachetate frumos.

Verdictul meu este direct: cine promite pensii sigure fără mai mulți contribuabili, fără mai multă muncă și fără reforme reale minte economic. Iar termenul concret pe care l-aș urmări este următorul ciclu bugetar. Până atunci, Guvernul trebuie să spună negru pe alb dacă tratează conturile individuale ca piesă centrală a soluției sau doar ca decor tehnocratic pentru o problemă pe care încă speră s-o lase altora.

Pentru a fi la curent cu toate știrile, urmărește Financiarul.ro și pe Google News