Amânarea reformelor PNRR este autosabotaj bugetar

Guvernul nu mai are libertatea politică de a tergiversa reformele legate de PNRR. Cred că adoptarea lor în sesiune extraordinară nu este o ambiție de calendar, ci o obligație economică simplă: fără aceste legi, statul riscă să își blocheze singur finanțarea pentru investiții și să slăbească exact echilibrul bugetar pe care spune că vrea să îl apere.

Cifrele sunt prea mari ca să mai fie tratate cu calmul birocratic pe care îl vedem adesea la București. Executivul vrea să închidă până săptămâna viitoare șase proiecte legislative de bază și încă trei secundare, apoi să ceară sesiuni parlamentare extraordinare în a doua jumătate a lunii. Miza declarată pentru fiecare proiect este între 770 de milioane și 970 de milioane de euro. Asta înseamnă că numai cele șase proiecte centrale pot debloca între 4,62 miliarde și 5,82 miliarde de euro. Nu vorbim despre un detaliu tehnic. Vorbim despre bani care susțin investițiile și, în același timp, țin sub control presiunea pe finanțele publice.

Am văzut prea des, în anii în care am scris despre bugete și deficite, cum politicienii confundă amânarea cu prudența. Nu e același lucru. Prudența înseamnă să trimiți în Parlament texte solide, discutate cu Comisia Europeană. Amânarea înseamnă să pierzi timp până când costul indeciziei devine mai mare decât costul reformei. Iar aici costul se vede deja.

Fiecare proiect amânat ține în loc sute de milioane de euro

Premierul interimar Ilie Bolojan a spus limpede că executivul vrea să încheie discuțiile tehnice cu reprezentanții Comisiei Europene pe fiecare domeniu, astfel încât ceea ce ajunge în Parlament să aibă avizul Comisiei. Intenția este sănătoasă. Reduce riscul ca, sub presiunea amendamentelor politice, legile să fie golite de conținut sau împinse dincolo de jaloane.

Aici este, de fapt, proba de maturitate a clasei politice. Dacă fiecare proiect are o valoare minimă de 770 de milioane de euro și maximă de 970 de milioane, nu mai poți trata dezbaterea parlamentară ca pe un exercițiu de imagine. Diferența dintre pragul minim și cel maxim este de 200 de milioane de euro pentru fiecare proiect. Când pui aceste sume lângă realitatea bugetară, devine absurd să vorbești despre sesiune extraordinară ca despre un moft procedural.

Și mai este ceva. Calendarul acesta transmite că legile sunt văzute ca o condiție de finanțare, nu ca o simplă obligație administrativă. Asta contează pentru mediul de afaceri mai mult decât multe declarații liniștitoare. O companie care se uită la România vrea să știe nu doar ce promite statul, ci dacă statul înțelege că accesul la bani europeni depinde de capacitatea de a-și respecta propriile termene. În joc nu sunt doar investițiile publice, ci și credibilitatea minimă a autorității care reglementează piața.

Cei care cred că se mai poate negocia la nesfârșit cu timpul ar trebui să recitească miza legislativă pentru deblocarea banilor din PNRR. Nu pentru dramatism, ci pentru proporții. Când ai nouă proiecte pe masă și miliarde atârnate de ele, lentoarea nu mai e neutră. Devine o decizie cu cost.

Legea salarizării obligă statul să aleagă între disciplină și iluzie

Dintre toate proiectele, noua lege a salarizării personalului bugetar este testul cel mai sensibil. Nu fiindcă salariile n-ar trebui discutate serios, ci fiindcă aici se întâlnesc toate fricile reale ale economiei: presiunea pe cheltuieli, tentația populismului și nevoia de a păstra o traiectorie fiscală credibilă.

Executivul spune că principalul punct negociat cu Comisia Europeană este ca, odată aprobată, legea să crească anvelopa salarială fără ca ponderea cheltuielilor de personal să treacă de nivelul actual, adică de maximum 8,1% din PIB. Este un plafon explicit. Dacă el este depășit, opțiunile sunt foarte puține și deloc confortabile: ori tai din alte cheltuieli, ori aduci venituri suplimentare la buget.

Aici opinia mea este simplă. Tocmai pentru că legea salarizării are un impact atât de mare, ea trebuie adoptată repede și clar, nu împinsă într-o zonă gri unde toată lumea promite și nimeni nu spune cine plătește. În economie, ambiguitatea costă. Pentru companii și investitori, semnalul periculos nu este doar o eventuală creștere a fondului total de salarii în sectorul public, ci posibilitatea ca statul să nu poată livra nici reducerea altor cheltuieli, nici creșterea veniturilor, iar nota să ajungă în deficit. Acolo începe neîncrederea.

Ilie Bolojan a spus chiar asta: dacă majorarea este făcută la nivelul maxim, trebuie identificate soluții de reducere a cheltuielilor sau de creștere a veniturilor bugetare. Nu avem voie să ne prefacem că n-am auzit. Dacă legea trece fără această disciplină, problema nu mai este doar una de salarizare, ci una de sinceritate fiscală.

Iar proiectul de tip bonus-malus pentru personalul ANAF, al Ministerului Finanțelor și al structurilor antifraudă intră exact în acest câmp de tensiune. Intenția este să stimuleze colectarea și combaterea evaziunii. Sună logic. Dar datele publicate nu arată încă parametrii de performanță, formula de calcul și impactul bugetar. Aici există un gol real, iar piața are dreptate să fie prudentă. Fără criterii clare, nu știm dacă măsura aduce venituri recurente sau doar mai multă presiune administrativă. Dar acest gol nu justifică blocarea întregului pachet. Justifică, în schimb, obligația executivului de a veni repede cu clarificări și de a nu cere un cec în alb pe numele eficienței fiscale.

Administrația și urbanismul nu sunt teme tehnice, ci costuri reale

Se greșește des când se crede că doar legile fiscale au impact economic imediat. Modificarea Codului Administrativ, care vizează cariera funcționarilor publici, concursurile și promovarea, are o miză mai puțin spectaculoasă, dar foarte concretă. Calitatea recrutării în administrație afectează viteza autorizărilor, execuția proiectelor și relația cu investitorii.

Nu avem nevoie aici de fraze mari, ci de memorie scurtă și bună. Oricine a stat la ușa unei instituții pentru un aviz sau a așteptat să se miște un proiect blocat în proceduri știe ce înseamnă competența administrativă. Mi s-a spus de prea multe ori că problema României nu e lipsa banilor, ci timpul pierdut între birouri. Uneori e o exagerare. De data asta, nu prea.

La fel stau lucrurile cu Codul Urbanismului. Proiectul este în dezbatere la Camera Deputaților de la sfârșitul anului trecut și mai are de lămurit relația dintre Primăria Capitalei și primăriile de sector, inclusiv pe fondul referendumului privind competențele de urbanism. Pentru dezvoltatori și finanțatori, complicația este limpede: competențe neclare înseamnă termene neclare. Iar termenele neclare intră direct în cash-flow, în costuri de întârziere și în riscul de autorizare.

Dar exact aici apare tentația clasică a amânării. Pentru că schimbările nu sunt complet detaliate în datele publicate, unii vor spune că e mai bine să mai așteptăm. Eu cred contrariul. Când ai deja un proiect în dezbatere de la sfârșitul anului trecut și încă bâjbâi printre competențe, problema nu mai este graba, ci faptul că ai stat prea mult. Iar economia plătește nota pentru această nehotărâre discretă, care nu face titluri mari, dar blochează șantiere, finanțări și planuri de investiții.

Argumentul pentru prudență este valid, dar nu mai scuză blocajul

Există, desigur, un argument onest al taberei prudente. Legi adoptate în grabă pot ieși prost, mai ales când unele elemente încă nu sunt suficient detaliate public. Este un argument valid. Mai ales la legea salarizării și la mecanismul de bonus-malus din zona ANAF, unde orice eroare de design poate produce costuri bugetare sau efecte administrative nedorite.

Dar această obiecție nu răstoarnă teza de fond. Din informațiile anunțate, executivul nu încearcă să sară peste negocierea tehnică cu Bruxelles-ul, ci tocmai să o termine înainte de trimiterea proiectelor în Parlament. Asta este diferența decisivă. Nu avem în față o fugă de control, ci o încercare de a reduce riscul politic prin acord prealabil cu Comisia Europeană și prin informarea din timp a grupurilor parlamentare. Cu alte cuvinte, soluția la riscul unei reforme prost scrise nu este amânarea nedefinită, ci disciplină de redactare și vot rapid după clarificări.

Dacă nimeni nu acționează, consecințele sunt foarte concrete. Statul poate întârzia accesul la miliarde de euro care susțin investițiile. Presiunea se mută pe buget. Legea salarizării riscă să fie discutată într-un climat și mai prost, sub amenințarea deficitului. Mediul de afaceri vede un executiv care declară urgență, dar nu poate livra. Investitorii își recalibrează încrederea. Autorizațiile și procedurile rămân prinse în administrația care merge greu. Nu e apocalipsă. E mai rău, într-un fel: e stagnare scumpă.

Verdictul meu este acesta: sesiunea extraordinară trebuie folosită, iar pachetul legislativ trebuie trecut fără jocuri de amânare. Nu pentru că cere Bruxelles-ul, ci pentru că o cere aritmetica bugetară a României. Întrebarea punctuală este alta și are termen scurt: până săptămâna viitoare, Guvernul va trimite în Parlament texte care chiar au acordul Comisiei Europene și parametri suficient de clari, sau vom primi încă o rundă de urgență declarată și indecizie executată?

Pentru a fi la curent cu toate știrile, urmărește Financiarul.ro și pe Google News