Blocarea Strâmtorii Ormuz de către Iran a declanșat o criză majoră pentru comerțul global, punând administrația Trump în situația de a cere sprijin aliaților din NATO. Solicitarea vine pe fondul atacurilor repetate asupra petrolierelor, dar răspunsurile aliaților au fost prudente și neuniforme. La prima vedere, pare o simplă misiune de escortă navală, însă, potrivit generalului în rezervă Virgil Bălăceanu, lucrurile stau complet diferit.
Operațiune cu un grad maxim de risc
Evaluarea generalului Bălăceanu este directă și fără echivoc. Misiunea are un „grad de risc foarte mare”, iar în anumite condiții „este un grad maxim de risc”. Problema fundamentală este că Iranul deține inițiativa militară în regiune. Asta schimbă totul.
„Atâta timp cât Iranul își menține capabilități de lovire care țin de rachetele de coastă, rachete anti-navă, o varietate de mine marine, drone maritime și bărci rapide de atac, atunci lucrurile sunt sub semnul întrebării privind libertatea de navigație în Golful Persic”, explică generalul. nu vorbim de o amenințare izolată, ci de un sistem complex de interdicție navală. Cum vine asta? Păi, în loc ca navele de război să protejeze petrolierele, ele însele devin ținte vulnerabile: „trebuie să-ți asumi riscul lovirii navei de luptă. Așa cum este lovit petrolierul, în aceeași măsură poate fi lovită și nava de luptă.”
Iar costurile sunt disproporționate. „Pentru a escorta un număr redus de petroliere, să zicem 5-6 bucăți, ar fi nevoie de un număr mai mare de distrugătoare”, adaugă Bălăceanu. O asimetrie care face operațiunea extrem de costisitoare.
O fortăreață pe insule
Geografia complică și mai mult situația. Strâmtoarea este extrem de îngustă, având „în punctul cel mai strâmt al acesteia vorbim de 33 de kilometri”. Numai că navele nu pot folosi toată această lățime. Canalele navigabile reale sunt mult mai mici: „unul de intrare de 3 km, altul de ieșire de 3 km și un canal tampon, încă 3 km.” Aceste culoare înguste sunt ușor de controlat și atacat de pe uscat.
Și Iranul a profitat din plin de acest avantaj. A transformat zona într-o adevărată fortăreață. Generalul atrage atenția că „Iranul are insule fortificate mai ales la ieșirea din strâmtoare înspre Golful Oman.” Insula Qeshm, de exemplu, este masivă și are „lucrări subterane la mare adâncime pentru a-și proteja mijloacele de lovire.” La aceasta se adaugă Abu Musa, Greater și Lesser Tunb sau Larak, „o suită întreagă de insule pur și simplu fortificate.”
În aceste condiții, simpla escortare nu rezolvă nimic. „Mi-este greu să cred că loviturile aeriene și cu rachetele vor elimina capabilitățile de control prin acțiune asimetrică ale Iranului”, spune Bălăceanu.
E nevoie de o componentă terestră
Pentru un control real, ar fi nevoie de o operațiune mult mai amplă. Mai exact, de „o operație de desant maritim care să ducă la cucerirea acestor insule și a zonei de coastă cel puțin până la zona adiacentă portului Bandar Abbas”. V-ați gândit ce înseamnă asta? Nu mai e vorba de protejarea traficului, ci de o invazie în toată regula.
Dar o astfel de escaladare ar putea fi exact ce își dorește Teheranul. Generalul Bălăceanu crede că „este probabil ceea ce își dorește și Iranul, o operație de desant maritim, care să aducă foarte multe pierderi”. Forțele estimate pentru zonă (o unitate de 2.500 de pușcași marini așteptată, plus peste 2.000 deja prezenți) ar putea fi insuficiente. E drept că vorbim de circa 5.000 de militari, dar pentru cucerirea unor insule fortificate s-ar putea să nu ajungă.
Un asalt anfibiu este extrem de sângeros. „Pentru că un asalt anfibiu înseamnă să realizezi o lovire foarte puternică a celor care execută apărarea insulelor, astfel încât aceștia să nu poată riposta pe timpul debarcării. Altfel, pierderile sunt enorme”, arată el. Practic, ar fi nevoie de bombardamente intense, pe o perioadă foarte lungă.
Operațiunea s-ar transforma într-un război de durată.
„Înseamnă o acțiune de război amfibiu cu o componentă terestră, și atunci perioada de desfășurare a operațiunii este de lungă durată.”
Riscuri de blocaj global
Pericolele nu se opresc aici. Iranul are capacitatea de a extinde conflictul. „Se poate avea în vedere și blocarea strâmtorii Bab el-Mandeb”, ceea ce ar crea un dublu blocaj asupra rutelor energetice, având în vedere că aproximativ „15-20% din fluxurile energetice globale tranzitează aceste rute”.
Chiar și fără o escaladare majoră, amenințarea minelor este suficientă pentru a paraliza traficul. „Sunt suficiente câteva zeci de mine și atunci asistăm la blocarea strâmtorii.” Iar deminarea nu e o joacă. Ar dura „cel puțin o săptămână în condițiile în care îți poți proteja navele”, care altfel devin ținte facile. În acest teatru de operațiuni, „orice mijloc poate să afecteze nava de luptă, rachetele antinavă, dronele, minele navale, bărcile rapide, unele fiind pregătite pentru acțiuni de tip kamikaze.”
În final, generalul invocă un concept clasic al teoriei militare: „ceața războiului”. Chiar și cu cea mai bună planificare, „niciodată nu știi ce te așteaptă, chiar dacă ai planificat în amănunțime o operație, fie la nivel tactic, fie la nivel operativ.” Tocmai acest risc imens explică de ce aliații NATO ezită să se implice, în ciuda presiunilor americane.
Pentru a fi la curent cu toate știrile, urmărește Financiarul.ro și pe Google News
Parteneri
Articole recomandate din rețeaua noastră
Dolce SportRomânia a pierdut cu 0-6 contra Poloniei. BeSoccer pune eșecul pe seama fazei din minutul 22
GetPonyA0 Nord ar putea primi trafic pe Lotul 3 în jurul datei de 20 octombrie. Tronsonul permite legătura cu A2
BravonetPaula Cojocari explică de ce divorțează de Stelian Ogică după doar patru luni de căsnicie
Lyla18 exerciții pentru un trunchi mai puternic. Rutina începe cu cel puțin cinci mișcări
Revista IoanaPoți lua Omega-3 din 7 pești, de două ori pe săptămână. Macroul regal se consumă rar
News24Seceta afectează Bodensee, lacul care alimentează milioane de oameni. Unele curse navale au fost suspendate
