Un discurs de vânzare al vânzătorilor de asigurări a fost întotdeauna: „Eu nu vând asigurări, vând liniște sufletească”. Autoritățile de reglementare și bancherii centrali folosesc acum o abordare similară, punând accentul pe calitățile liniștitoare ale unei asigurări mai mari a depozitelor în detrimentul costurilor acesteia.

Dar turbulențele bancare localizate nu justifică o misiunea de a se strecura în sistemele de asigurare a depozitelor. Pentru băncile comerciale și clienții acestora, prejudiciul ar include o erodare suplimentară a agenției lor în cadrul sistemului financiar. O asigurare mai mare a depozitelor ar crește, de asemenea, subvențiile implicite acordate bancherilor nesăbuiți.

Actualul zel reformator este rezultatul falimentului a trei bănci regionale din SUA și al Credit Suisse. Fugile din aceste instituții au sugerat celor care își fac griji că protecția era prea limitată pentru a consolida încrederea deponenților în caz de criză, alimentând riscul sistemic.

Corporația Federală de Asigurare a Depozitelor a prezentat, în consecință, opțiuni pentru consolidarea rețelei de siguranță financiară pe care o administrează. Organismul a evidențiat în mod favorabil o posibilă creștere de la 250.000 de dolari la 2,5 milioane de lire sterline pentru conturile de afaceri zilnice. Banca Angliei, care suferă de ceea ce ar putea fi descris drept invidie față de asigurarea depozitelor, se întreabă dacă propriul său plafon de 85.000 de lire sterline este adecvat. Comisia Europeană dorește să extindă domeniul de aplicare al sistemului UE, dar fără a ridica plafonul de la 100 000 de euro. Asigurarea limitată a depozitelor are o utilitate evidentă în prevenirea falimentelor bancare și în protejarea numerarului persoanelor cu posibilități financiare reduse. Problema extinderii acesteia este că sporește riscul moral.

Teoria este că garanțiile generale încurajează unii bancheri să acționeze imprudent. Dacă nu trebuie să se îngrijoreze atât de mult de fuga depozitelor, pot fi mai agresivi în privința împrumuturilor. De asemenea, pot atrage deponenții cu rate ale dobânzii nesustenabil de mari.

Natura și amploarea hazardului moral este un subiect pentru dezbateri la fel de arzătoare și neconcludente ca cele privind transsubstanțierea sau teoria cuantică a corzilor. Dar majoritatea oamenilor sensibili cred că există. „Este relevant să discutăm despre hazardul moral dacă încercăm să creștem în mod semnificativ asigurarea depozitelor”, spune Peter Tyler de la UK Finance, un organism din industrie.

Sistemele impun, de obicei, costul acoperirii depozitelor băncilor falimentare asupra creditorilor prudenți care au supraviețuit, prin intermediul unei taxe sectoriale. Pe termen scurt, acest lucru va reduce profiturile și randamentele acționarilor. Pe termen lung, băncile vor recupera costurile de la clienți.

Un aspect important, dar subestimat, al hazardului moral este că acesta poate infecta și clienții băncilor. Să presupunem că un Crazy Ed’s Savings Warehouse plătește o dobândă dublă față de cea a societății dvs. de construcții solide. Este mai probabil să vă mutați banii dacă știți că nu îi puteți pierde. Prin urmare, ca un rău necesar, plafoanele de asigurare a depozitelor încorporează judecăți despre deponenți. Plafonul generos de 250 000 de dolari din SUA implică faptul că un deponent cu numerar peste plafon își poate permite să îl piardă și ar fi trebuit probabil să fie mai atent.

Rezultă că, atunci când autoritățile sporesc protecția deponenților, ele diminuează rolul clienților, al băncilor și al acționarilor ca alocatori de capital. Piețele fac această treabă mai bine decât guvernele, deoarece concurența este integrată. Iar dacă se ridică prea mult nivelul de asigurare a depozitelor, „totul devine un depozit”, după cum spune un fost bancher central. Bancherii vor rescrie termenii altor investiții pentru a le aduce sub umbrelă.

Prin urmare, revine autorităților de reglementare, bancherilor centrali și politicienilor sarcina de a demonstra că orice extindere a sistemelor de garantare a depozitelor este necesară și proporțională. Falimentele recente ale băncilor nu sunt o dovadă suficientă. SUA au luat decizii extemporale de a extinde asigurarea la toate depozitele de la Silicon Valley Bank și Signature Bank, dar nu și la First Republic. Regatul Unit și Elveția au abordat crizele de la SVB, filiala britanică a SVB, și de la Credit Suisse prin vânzarea acestora către rivali mai puternici.

Acest lucru pare să fi prevenit contagiunea. Ar putea fi recomandabile modificări de reglementare mai inteligente și mai selective – cum ar fi controale mai stricte privind concentrarea depozitelor. SUA ar trebui, de asemenea, să analizeze cu atenție „rețelele de depozite reciproce”. Acestea distribuie automat depozitele mari între mai multe instituții, dintre care niciuna nu deține mai mult de 250.000 de dolari. Astfel de rețele pot afecta concurența prin sprijinirea creditorilor slabi. Sheila Bair, care a condus FDIC în timpul crizei financiare, descrie depozitele reciproce ca fiind o „căutare clasică a chiriei”.

Argumentul pentru o asigurare mai mare a depozitelor nu este dovedit. Prejudiciul autorităților de reglementare în favoarea unei reglementări mai mari trebuie, de asemenea, analizat. Stimulentele lor sunt și ele predispuse la distorsiuni, la fel ca cele ale bancherilor comerciali și ale vânzătorilor de asigurări.

 

Sursa – www.ft.com

Pentru a fi la curent cu toate știrile, urmărește Financiarul.ro și pe Google News

bancare depozite