Aproape unul din șase copii crește într-o familie unde un frate sau o soră are o tulburare cronică. Nu de puține ori, aceștia ajung să fie descriși drept „copii de sticlă” – un termen dur, dar care surprinde o realitate complexă: par puternici, însă nevoile lor emoționale ajung adesea în plan secund. Cercetările arată că, deși dezvoltă empatie și responsabilitate peste medie, mulți se confruntă cu anxietate.
Ce spun copiii când sunt ascultați
„Vreau să facem mai multe lucruri împreună, ca o familie normală.” Dorința aparține unui copil de zece ani și a fost citată într-un studiu realizat în 2024 de cercetători de la Universitatea din Oslo și Universitatea din Oxford. Analiza s-a bazat pe 73 de conversații cu copii între 8 și 14 ani, toți frați sau surori ai unor copii cu autism, paralizie cerebrală sau tulburări psihice severe. Discuțiile au avut loc în cadrul programului SIBS, unde copiii au fost încurajați să spună ce îi apasă.
Și răspunsurile lor arată o lume plină de compromisuri și griji. „Nu putem merge în multe locuri, pentru că fratele meu nu suportă aglomerația”, mărturisește unul dintre ei. Un altul completează tabloul: „Când planificăm ceva, trebuie să ne gândim mereu dacă sora mea va face față.”
Dincolo de prezent, apar și temerile legate de viitor. „Mă întreb ce se va întâmpla când vom fi mari. Va trebui să am eu grijă de el?”, se întreabă un participant. Iar nevoia de atenție exclusivă este o temă recurentă. „Aș vrea să avem și noi timp doar pentru noi doi”, îi spune un copil părintelui său, subliniind o nevoie fundamentală, dar adesea neîmplinită.
Cine sunt copiii de sticlă
Dar ce înseamnă, mai exact, acest termen? Potrivit psihologului Kate Eshleman de la Cleveland Clinic, un „copil de sticlă” este „fratele sau sora unei persoane cu o afecțiune medicală, comportamentală sau de dezvoltare care necesită mult sprijin”. Într-o astfel de dinamică familială, mare parte din timpul și energia părinților sunt, firesc, direcționate către copilul cu nevoi speciale.
Numai că asta nu îi face pe ceilalți copii fragili. Dimpotrivă. „Nu înseamnă că acești copii sunt fragili. De multe ori devin adulți foarte responsabili, maturi și rezilienți – nu pentru că și-au dorit asta, ci pentru că au fost nevoiți”, explică Eshleman.
Pe dinafară, acești copii par adesea independenți, perfecționiști și mereu dispuși să ajute. Pe dinăuntru, însă, lucrurile stau puțin diferit. Psihologii spun că mulți duc o lipsă acută de atenție, pe care pur și simplu nu știu cum să o ceară.
O maturitate forțată
Mulți dintre acești copii ajung să aibă roluri care depășesc cu mult ce i se poate cere unui copil. Merg la programări medicale, au grijă de frații mai mici sau devin sprijin emoțional pentru părinți. Sarcina lor este, uneori, invizibilă: să nu creeze probleme, să fie „copilul ușor”.
Jenn Lonzer, o autoare care a crescut alături de o soră cu dizabilitate, descrie perfect această realitate. „Încercam să le fac viața mai ușoară părinților mei. Renunțam la prieteni pentru a ajuta acasă și încercam să nu am nevoie de prea mult”, mărturisește ea. Iar presiunea se acumulează în tăcere. „La momentul respectiv nu aveam cuvinte pentru asta, dar pe măsură ce nevoile mele rămâneau neîmplinite, presiunea emoțională creștea.”
Semnele pe care părinții le ignoră
V-ați gândit vreodată ce se ascunde în spatele unui copil care pare să nu ceară niciodată nimic? Semnele că un copil duce prea mult pe umeri pot fi subtile, tocmai pentru că el încearcă să nu deranjeze. Kate Eshleman le recomandă părinților să fie atenți la tulburări de somn, schimbări în apetit, note în scădere, anxietate sau o retragere bruscă. Uneori, semnalele sunt și mai neașteptate, precum enurezisul sau crizele de furie (aparent inexplicabile).
E drept că părinții sunt prinși într-un carusel de responsabilități. „Părinții petrec adesea foarte mult timp cu îngrijirea copilului cu dizabilitate – programări medicale, terapii sau alte responsabilități”, explică Eshleman. „Toate acestea pot consuma o mare parte din energia și resursele familiei.” În acest context, ceilalți copii se pot simți mai puțin importanți și evită să-și exprime emoțiile pentru a nu adăuga presiune.
Ignorați, acești copii pot deveni adulți cu anxietate, depresie sau dificultăți emoționale. Mulți ajung să nu știe cum să ceară ajutor sau își minimizează constant propriile probleme. Specialiștii spun însă că părinții pot face diferența. Este esențial să evite să le ceară responsabilități nepotrivite vârstei și să găsească timp dedicat fiecărui copil în parte. Chiar și câteva minute pe zi de atenție exclusivă pot schimba radical percepția unui copil care se simte invizibil.
Pentru a fi la curent cu toate știrile, urmărește Financiarul.ro și pe Google News
Parteneri
Articole recomandate din rețeaua noastră
GetPonyA0 Nord ar putea prelua traficul dintre A2 și A3 în octombrie, ocolind estul Bucureștiului
BravonetCheloo le-a cerut colegilor să se bucure după eliminarea sa cu Mihai Ban din Asia Express
LylaPărinții unei fete de 12 ani cer evaluarea localurilor pentru alergeni după moartea ei în urma unui milkshake
Revista IoanaVarianta XFG este prezentă în Europa. Ce arată datele despre riscuri și simptome
News24Luca Niculescu spune că România a încheiat procedurile tehnice pentru OCDE înaintea celorlalți candidați
Dolce SportSportul pentru copii. Beneficiile mișcării periodice și semnele antrenamentelor prea grele
