Mai multă reglementare. Conformitate mai strictă. Ratele de capital mai mari. Răspunsul nostru la cea mai recentă mizerie bancară este destul de previzibil. Ca și data trecută. Dar să fim sinceri – soluțiile prescriptive nu funcționează.
Ce să facem? Oricât de pervers ar suna, în loc să ne tratăm finanțiștii ca pe niște adolescenți rătăcitori, ce-ar fi să-i lăsăm să fie adulți? Mai puține reguli, mai puțină intruziune, libertatea de a-și conduce propriile vieți.
Nu este atât de radical. O abordare matură a adus beneficii altor Maserati, în ciuda incredulității de la început. În trecut, chiar și băncile au fost mai sensibile atunci când au fost lăsate în voia sorții.
Un fost coleg din domeniul bancar mi-a explicat odată câteva paralele cu mineritul. Asta se întâmpla la câțiva ani după criza financiară, când unele echipe de conformitate și risc din bănci crescuseră deja de peste șase ori și împingeau o zecime din totalul angajaților.
Noile reglementări erau numeroase.
Acest miner devenit analist a declarat că vechea sa industrie a făcut aceleași greșeli după propria sa criză existențială de sănătate și siguranță. Au angajat mii de manageri experți, au instalat echipamente de siguranță peste tot și au semnat totul în patru exemplare. Siguranța a devenit, în cuvintele sale, „o religie”. S-au cheltuit miliarde de dolari, dar rezultatele au fost sub așteptări. Toată lumea era nedumerită. Care era problema? A venit un consultant de la DuPont, ales pentru că avea un palmares de invidiat în materie de siguranță.
În mod surprinzător, compania chimică americană avea la fel de puține balustrade de protecție ca și proceduri și manuale. Mai degrabă s-a concentrat pe comportament. Siguranța făcea parte integrantă din cultura sa și era introdusă în creierul fiecărui angajat. Nu existau scuze. Mai mult, conducerea a trecut la fapte și a înțeles că standardele de operare trebuie să vină de la nivelul de jos. Acest lucru avea sens pentru noi, a spus fostul meu coleg. Săpătorii știu cel mai bine unde sunt riscurile, nu auditorii.
Finanțele au nevoie de o epifanie DuPont.
În schimb, băncile sunt copleșite de reglementări care nu le fac mai sigure. Legea Glass-Steagall din epoca depresiei avea 37 de pagini. Legislația Dodd-Frank după ultima criză a fost de 2.300 – cu de 10 ori mai multe publicate de agenții pentru a „ajuta” la implementare.
Imaginați-vă dacă milionul de ore de formare anuală în domeniul reglementării raportate de unii creditori ar fi fost cheltuite pentru analiza riscurilor. În schimb, bancherii se grăbesc să completeze nesfârșite module online de conformitate, ca nu cumva să li se taie bonusurile. Pe jumătate adormit, cu mouse-ul făcând clic furios pe mouse, recordul meu este de șapte minute pentru o lecție de o jumătate de oră.
Până acum cinci decenii, până acum cinci decenii, petrecerea întregului timp preocupându-se de clienți și de capital era exact ceea ce obișnuiau să facă bancherii – cu puțină sau nicio interferență în ceea ce privește persoanele cărora le acordau împrumuturi sau câte active trebuiau să dețină în schimbul împrumuturilor lor.
Se poate spune că finanțele au avut o situație mai bună din această cauză, după cum susțin Forrest Capie și Geoffrey Wood într-un document al Institute of Economics Affairs privind experiența britanică. Ei au analizat comportamentul băncilor din țară după ce majoritatea reglementărilor au fost eliminate în secolul al XIX-lea.
Creditorii britanici au fost lăsați să își stabilească singuri ratele de capital în timpul primului război mondial, al depresiunii și al celui de-al doilea război mondial. Au făcut acest lucru cu aplomb. Ambele părți ale bilanțurilor lor au fost ajustate în sus și în jos pentru a se adapta condițiilor și a fost o perioadă de stabilitate remarcabilă (cel puțin din punct de vedere bancar).
Uneori, creditorii au fost chiar împiedicați să fie mai conservatori în ceea ce privește ratele de capital, de exemplu în anii 1950, când guvernul era în modul de reconstrucție și nu dorea ca prea mulți bani să ajungă în sectorul privat. În deceniul următor, băncile le-au majorat din proprie inițiativă.
Așadar, acesta nu este un sector inerent nesăbuit.
Fără cerințe de capital și garanții de stat, băncile britanice au trecut mai bine de un secol fără o criză până în anii 1970. Apoi, totul s-a schimbat: nu s-a mai avut încredere în ele să aibă grijă de bănuții lor.
Acordurile succesive de la Basel, din 1988 (30 de pagini) până în 2010 (Basel III, aproape 1.000 de pagini), au reglementat tot mai detaliat modul de definire și de evaluare a activelor și pasivelor bancare.
Concediați ca niște copii, bancherii au simțit, în mod normal, că nu mai au altceva de făcut decât să se joace. A juca cu cifrele „capitalului de reglementare” era inutil, dar distractiv. La fel și ascunzătoarea din afara bilanțului. Derivatele sintetice au plătit pentru o mulțime de dulciuri.
Apoi a venit criza financiară. Așa că s-au impus și mai multe reguli, iar bancherii au fost obligați să le scrie de o mie de ori. Ceea ce nu i-a lăsat prea mult timp lui Credit Suisse să se gândească la calitatea clienților săi sau lui Silicon Valley Bank la riscul ratei dobânzii.
Sursa – www.ft.com
Pentru a fi la curent cu toate știrile, urmărește Financiarul.ro și pe Google News
Parteneri
Articole recomandate din rețeaua noastră
LylaCum îți citești grupa de sânge și Rh-ul pe analize și de ce contează rezultatul la transfuzie sau în sarcină
Revista IoanaCum pregătești încălzirea pentru iarnă. Un grad mai puțin poate reduce consumul cu aproximativ 6-7%
News24Cristian Pîrvulescu îi dă lui Luca Niculescu șanse sporite să formeze guvernul
Dolce SportJorge Jesus îi lasă lui Cristiano Ronaldo decizia revenirii la naționala Portugaliei
GetPonyBlocarea intersecției pe verde poate aduce o amendă de 4.325 lei. Unde trebuie oprită mașina la semafor
BravonetPaula Cojocari explică de ce divorțează de Stelian Ogică după doar patru luni de căsnicie
