Căutătorii de comori din Orientul Mijlociu

Kenan este un bărbat cu faţa brăzdată de riduri, cu barbă şi mustăţi stufoase. În fiecare dimineaţă el pleacă la ora cinci cu vacile din sat spre păşunile mai îmbelşugate din sud şi se întoarce la 6 seara. Îl însoţesc fratele şi unul din fii săi călare pe măgari.

Ei mănâncă toată ziua un coltuc de pâine şi o bucată de brânză tipică din zonă – Kars, foarte uscată, sărată şi împletită – şi beau mai multe ceşti de ceai, pe care îl pregătesc la foc mic pe câmp. Acasă are 30 de guri de hrănit, notează marţi ziarul El Periodico.
Acest păstor kurd îmbrăcat sărăcăcios scoate din desagă o bucată de hârtie mototolită de care are grijă ca de ochii din cap. Este harta unei comori. A găsit-o sub o piatră cu inscripţii în limba armeană şi crede că îl va duce la o fabuloasă ascunzătoare de aur. ‘Încă nu am găsit nimic’, spune el, în timp ce se lasă fotografiat zâmbitor alături de preţioasa hartă.

Există o legendă potrivit căreia armenii care au fugit, fiind persecutaţi de armata otomană între 1915 şi 1920, şi-au ascuns bijuteriile şi alte bunuri de preţ în diferite locuri, astfel încât în Turcia au apărut mai mulţi căutători de comori. Kars, oraşul pe care l-a imortalizat laureatul premiului Nobel al literaturii, Orhan Pamuk în romanul său Zăpada, este o localitate care încă mai păstrează din culoarea rusă, din epoca în care s-a aflat sub dominaţie ţaristă şi armeană (1878-1920).

Ramazan conduce sinuos maşina prin străzile întortocheate explicând fiecare monument al oraşului. Arată vechea şcoală, un edificiu sobru din piatră gri unde a învăţat: ‘Aici s-a găsit aur timp de mulţi ani. Sunt mulţi cei care şi-au devalizat casele în căutarea vreunei comori ascunsă de ruşi sau de armeni, sub pereţi falşi, tavane duble, ori sub podea’.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în restul provinciei. Cineva s-a distrat trăgând cu arma în semnul care indică drumul spre satul Karabag, la 3 kilometri. Este o aşezare cu case joase ale cărei grădini sunt demarcate prin garduri de metal. Copii se bălăcesc în râu şi încearcă să prindă cu mâinile goale vreun peşte pentru a-şi astâmpăra foamea.

Micuţul, Özgür, tot kurd, explică vizitatorilor că în catacombele din semidistrusa biserică, situată la 7 kilometri distanţă de sat, la graniţa cu Republica Armenia, cineva a găsit aurul armenilor şi a reuşit să-l pună la adăpost înainte ca autorităţile să fie alertate. ‘Statul nu ne lasă să căutăm în unele locuri’, spune el.
Nu se găseşte nimeni să-l contrazică, deşi potrivit multora zvonurile privind comorile armenilor nu sunt decât exagerări. Într-o provincie chinuită de frig, foame şi mai ales de şomaj, speranţa de a putea scăpa de sărăcie printr-un zâmbet al norocului este dreptul fiecăruia. La urma urmei, legendele sunt un refugiu al săracilor.

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata