Cupa Mondială – Mexic 1970

A noua ediție a Campionatului Mondial de fotbal s-a desfășurat în Mexic, între 31 mai și 21 iunie 1970. Multe țări, cu precădere din Europa, au fost nemulțumite de această decizie, principala cauză fiind altitudinea ridicată la care avea să se desfășoare competiția. În cele din urmă, majoritatea echipelor s-a adaptat la aerul rarefiat și la temperaturile de 37 de grade Celsius din timpul meciurilor.

CM din Mexic ’70 este considerat unul dintre cele mai spectaculoase turnee din istoria fotbalului. A fost o întrecere dominată de fair-play, dovadă stând faptul că niciun jucător nu a fost eliminat de pe teren.

Pentru prima dată în istorie, Campionatul Mondial a fost televizat în culori. Și tot în premieră, au existat cartonașe galbene și roșii, precum și două schimbări permise la fiecare echipă în timpul jocului. Iar pentru a patra oară în istorie, a participat și selecționata României, dar nu a depășit faza grupelor.

Cupa Mondială din 1970 a avut o miză deosebită: echipa câștigătoare putea păstra definitiv Cupa Jules Rimet dacă ieșea pe primul loc pentru a treia oară. Aspirante la această performanță erau echipele Braziliei și Italiei, care câștigaseră de câte două ori campionatul.

Nimic nu a strălucit mai mult decât tricoul galben al Braziliei, echipa care, într-adevăr, a câștigat trofeul pentru a treia oară. Cu Pelé din nou în formă și Jairzinho marcând în fiecare din cele șase meciuri, echipa antrenată de Mario Zagallo a fost de neoprit și a învins în finală pe Italia. A fost o perioadă bună și pentru fotbalul italian, ‘squadra azzurra’ reușind să ia argintul, primul mare succes după mai bine de 30 de ani.

Deși a fost turneul Braziliei, neamțul Gerd Müller a contribuit și el la spectacol, marcând zece goluri și devenind golgheterul competiției. De altfel, Müller, supranumit Bombardierul, a fost și jucătorul care a marcat cele mai multe goluri în turneele finale: 14 goluri (zece în 1970, patru în 1974). Recordul său avea să reziste până la CM din 2006, când atacantul brazilian Ronaldo l-a depășit pe Müller în clasamentul celor mai buni marcatori din istoria Cupei Mondiale, totalizând 15 goluri în trei turnee.

La ediția din Mexic, RFG s-a mulțumit cu medalia de bronz. Locul al patrulea a fost ocupat de selecționata ”celeste” a Uruguayului.

La Cupa Mondială din 1970 au participat, ca de obicei, 16 echipe provenite din patru confederații: zece selecționate din Europa (Anglia, Belgia, Bulgaria, Cehoslovacia, Israel, Italia, RF Germania, România, Suedia și Uniunea Sovietică), trei din America de Sud (Brazilia, Peru și Uruguay), două din America de Nord și Centrală (El Salvador și Mexic) și una din Africa (Maroc).

Pentru prima dată în istoria CM, toate continentele au fost angrenate în preliminarii, unde s-au disputat 170 de partide până la adjudecarea participării la turneul final.

Portugalia, Elveția și mai puțin cunoscuta Grecie au absentat din pricina României, care le-a încurcat planurile și s-a clasat pe primul loc al grupei preliminare. Ungaria, câștigătoarea titlului olimpic din 1968, disputat tot în Mexic, a jucat la baraj cu Cehoslovacia, care a învins-o cu 4-1 la Marsilia. Coreea de Nord a fost descalificată pentru că a refuzat să joace în compania Israelului. Argentina a fost eliminată de Peru. Contingentul sud-american a fost reprezentat doar de Brazilia, Peru și Uruguay.

Preliminariile au adus și file negre scrise în istoria fotbalului, după producerea unui incident regretabil. La 27 iunie 1969, echipele din Honduras și El Salvador, țări aflate în conflict politic, au fost nevoite să joace un meci eliminatoriu. El Salvador a învins cu 3-2 după prelungiri, după care a jucat barajul cu Haiti și s-a impus cu 1-0 tot după expirarea timpului regulamentar. Peste două săptămâni, la 14 iulie 1969, armata din El Salvador invada Honduras, în ceea ce avea să rămână în istorie drept Războiul Fotbalului. Conflictul a durat patru zile, timp suficient pentru ca aproximativ 4.000 de persoane să fie ucise, cele mai multe victime fiind din rândul civililor.

Citeste si:  Messi, cu 41 milioane euro, fotbalistul cu cele mai mari venituri din lume

În premieră, au fost organizate preliminarii și în Africa. Echipa Marocului s-a distanțat în grupa finală, din care au mai făcut parte Nigeria și Sudan. Singura formație africană care participase la o Cupă Mondială fusese Egipt în 1934, dar aceasta se calificase prin nominalizare, fără să joace nici măcar un meci.

La turneul final, echipele au fost împărțite în patru grupe. Uniunea Sovietică, Mexic, Belgia și El Salvador au făcut parte din grupa 1. A doua grupă era formată din Italia, Uruguay, Suedia și Israel. În grupa a treia, alături de România au participat Brazilia, Anglia și Cehoslovacia. Grupa a patra era compusă din RFG, Peru, Bulgaria și Maroc.

Cele 32 de partide ale campionatului s-au ținut pe cinci stadioane amplasate în tot atâtea orașe : Azteca din Ciudad de Mexico, arena Cuauhtemoc din Puebla, stadionul Luis Dosal din Toluca, Jalisco din Guadalajara și Guanajuato din Leon.

La CM din 1970, fotbalul ofensiv a fost în prim-plan, cu precădere în cazul marilor forțe Brazilia și Germania de Vest. Brazilia a prezentat o echipa de vis, reprezentanta acestei țări învingând în grupe Cehoslovacia cu 4-1, Anglia cu 1-0 și naționala țării noastre cu 3-2. În sferturile de finală, Brazilia a trecut de Peru cu 4-2, apoi în semifinale de Uruguay cu 3-1. În meciul cu Anglia, s-a consemnat cea mai valoroasă fază de apărare din istoria CM, când portarul Gordon Banks a respins un șut fenomenal al lui Pelé. Bobby Moore, căpitanul Angliei, a avut o evoluție bună la turneul final, cu toate că a întâmpinat dificultăți înainte de a ajunge în Mexic: a fost reținut de autoritățile columbiene la Bogota, care l-au acuzat pe nedrept că ar fi furat o brățară. În partida cu Peru, doi foști coechipieri și campioni mondiali cu echipa Braziliei în 1958 se întâlneau, dar de data aceasta în calitate de adversari: Mario Zagallo antrena Seleçao, iar Didi era selecționerul peruanilor.

O evoluție onorabilă a avut și naționala RF Germania. După o calificare en-fanfare în sferturile de finală, trei victorii din trei meciuri: 2-1 cu Maroc, 5-2 cu Bulgaria și 3-1 cu Peru, au urmat revanșa contra Angliei, pe care a învins-o cu 3-2, și calificarea în semifinale. Britanicii au fost privați de prezența portarului Banks, care s-a îmbolnăvit înaintea meciului cu nemții. Iar RFG s-a răzbunat, practic, pentru finala pierdută în 1966, în favoarea Angliei. Partida RFG — Anglia nu a fost doar o întrecere sportivă, ci a provocat un impact neprevăzut. La alegerile electorale din Marea Britanie, laburistul Harold Wilson și-a explicat înfrângerea neașteptată în fața conservatorului Eduard Heath prin înfrângerea suferită de echipa națională a Angliei. Alegerile au avut loc la o distanță de patru zile după disputarea meciului. Succesul RFG s-a datorat și antrenorului Helmut Schön, care s-a evidențiat drept un mare ‘diplomat’, unanim apreciat de jucători, de la care știa să obțină maximum. Astfel, a reușit să-i facă să coopereze la CM pe Uwe Seeler și Gerd Müller, în ciuda faptului că relația dintre cei doi nu era tocmai bună. Mai târziu, l-a făcut pe Franz Beckenbauer, o personalitate puternică, să accepte postul de mijlocaș.

Beneficiind de o grupă ușoară, ‘squadra azzurra’ a terminat prima, cu o victorie la limită, 1-0 cu Suedia, și două rezultate de egalitate, ambele 0-0, cu Uruguay și Israel. A fost un început chinuit pentru Italia. În sferturile de finală, a trecut de Mexic cu primul succes clar: 4-1.

Citeste si:  Franţa - Africa de Sud 1-2, în Grupa A

În semifinale, Italia a întâlnit RFG, pe care a întrecut-o cu 4-3, după prelungiri, în fața a peste 100.000 de spectatori. Căpitanul Mannschaft-ului, Franz Beckenbauer, spirit de învingător, a jucat cu umărul dislocat. Confruntarea a fost un eveniment memorabil, numit la acea vreme ‘meciul secolului’. Specialiștii din întreaga lume au stabilit, în urma unei anchete efectuate în 2007, că semifinala Italia — RFG a fost cel mai frumos meci din toate timpurile. Bucuroși de calificarea în finală, suporterii italieni, purtând steaguri și scandând lozinci încurajatoare la adresa ‘squadrei azzurra’, au invadat piețele din întreaga Cizmă și au încins o mare sărbătoare.

Revista L’Espresso a salutat victoria echipei naționale și a intitulat un articol ‘Noi lupi’. Despre acest eveniment, AGERPRES citează: ‘Atunci, tricolorul flutura numai în violentele cortegii neofasciste, dar chermeza pentru echipa națională de fotbal și steagurile tricolore purtate pe umeri au reprezentat o solemnitate pentru o țară care se bucura, anticipând noaptea fericită din 1982, cu Italia oamenilor de calibrul lui Enzo Bearzot și al fostului președinte Sandro Pertini. Fericire și niciun geam spart’. Într-adevăr, peste 12 ani, la Cupa Mondială din Spania, italienii aveau să devină din nou campioni mondiali.

În finala mică, s-au întâlnit alte două foste campioane mondiale: RFG a învins Uruguay cu 1-0 și a obținut, de data aceasta, medalia de bronz. Paradoxal pentru o finală mică, au asistat la acea partidă 104.000 de oameni în tribune.

Ultimul act al competiției s-a desfășurat la 21 iunie 1970, pe stadionul Azteca din Ciudad de Mexico. Conform statisticilor, au asistat la marea finală 107.412 spectatori. Partida a fost arbitrată de Rudi Gloeckner din RDG.

În ultimul meci, Seleçao a venit cu un adevărat ‘dream team’, cu Pelé, Tostao, Gerson, Jairzinho, Rivelino, Brito, Carlos Alberto, fotbaliști rar întâlniți, care au surclasat Italia, campioana europeană.

Pelé a deschis scorul în minutul 18, fiind egalat de Roberto Boninsegna. În a doua repriză, brazilienii au luat avânt puternic, marcând încă trei goluri: Gerson (min. 66), Jairzinho (min. 71) și Carlos Alberto, căpitanul echipei (min. 86). Scor final: 4-1.

Albertosi, Facchetti, Mazzola și Riva nu au putut ține piept jocului spectaculos practicat și patentat de brazilieni încă de atunci. Victoria Braziliei a fost un succes al ofensivei totale, un stil de joc diferit de cel al europenilor. Inclusiv italienii și-au asumat eșecul și au recunoscut că brazilienii i-au surclasat pe merit. Ziarul roman Messagero scria a doua zi că ‘azzurrii au fost înfrânți de cei mai buni fotbaliști din lume’.

Pelé s-a încununat rege incontestabil al fotbalului odata cu câștigarea finalei, cucerind pentru a treia oară trofeul suprem. La acea ediție, Brazilia a intrat pentru totdeauna în posesia Cupei Jules Rimet. Performanța a fost cu atât mai răsunătoare cu cât antrenorul Mario Zagallo preluase echipa doar cu trei luni înainte de începerea aventurii din Mexic. În tot acest timp, Zagallo i-a determinat pe băieții săi să se antreneze intens.

La ediția din 1970 a Cupei Mondiale, Pelé și-a demonstrat din nou talentul uriaș, reușind alături de coechipierii săi să câștige pentru a treia oară titlul mondial, o performanță niciodată reeditată de un alt fotbalist.

Cupa Jules Rimet s-a întors în America de Sud, la Rio de Janeiro. A fost expusă într-o vitrină a Federației Braziliene de Fotbal. Dar și aici destinul malefic a urmărit acest trofeu care astăzi nu mai există. Cupa a fost furată, secționată și vândută unor negustori. A dispărut definitiv. Într-un final, un bijutier din Elveția, impresionat de drama brazilienilor, a confecționat o copie ce semăna cu Zeița de Aur creată de sculptorul Abel Lafleur în 1930, pe care a înmânat-o campionilor.

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata