Pe 9 aprilie 2003, o statuie a lui Saddam Hussein era dărâmată în Bagdad. Doar 20 de zile trecuseră de la începutul invaziei americane. Trei săptămâni mai târziu, președintele George W. Bush poza triumfător la bordul unui portavion sub un banner pe care scria „Misiune îndeplinită”, numai că umbra acelui război, care a costat SUA 3 trilioane de dolari și a ucis circa 461.000 de oameni între 2003 și 2011, planează și astăzi asupra conflictului cu Iranul.
De ce Irak? Motivele din spatele invaziei
La prima vedere, justificarea invaziei s-a axat pe presupusele arme de distrugere în masă ale Irakului. Dar în spatele acestei perdele de fum se ascundea un amestec complex de motivații. Pentru unii consilieri ai președintelui George W. Bush, războiul din Golf din 1991 rămăsese neterminat. Pentru alții, era o chestiune personală, Saddam complotând să-l ucidă pe tatăl președintelui, George H.W. Bush. Mai erau și neoconservatorii care visau să remodeleze Orientul Mijlociu, aducând democrația cu forța, începând cu Bagdadul și continuând cu Teheranul.
Și, fireste, atacurile din 11 septembrie 2001, care au ucis 2.977 de persoane (fără a-i număra pe cei 19 teroriști), au schimbat complet calculele la Washington. Chiar dacă Irakul nu avusese niciun rol, a ajuns rapid în capul listei. Succesul rapid din Afganistan a alimentat încrederea americanilor în propria forță militară.
Armele nu au fost însă niciodată motivul real. O spune chiar un om din interior. Luis Rueda, șeful Grupului de operațiuni al CIA în Irak la acea vreme, a recunoscut fără ocolișuri: „Am fi invadat Irakul chiar dacă Saddam Hussein ar fi avut doar o bandă elastică și o agrafă. Am fi spus: «O să vă scoată ochii. Să-l eliminăm»”.
Paralele și diferențe cu Iranul
Atacul de astăzi asupra Iranului pare să aibă motivații similare: degradarea armatei, oprirea programului nuclear și, fireste, schimbarea regimului. Atacurile Hamas din 7 octombrie 2023 au fost declanșatorul, schimbând calculele de risc ale Israelului și deschizând calea pentru o acțiune directă a Washingtonului. Numai că de data aceasta, lucrurile stau puțin diferit.
Președintele Donald Trump nu a încercat să vândă războiul publicului american, așa cum s-a întâmplat luni la rând în cazul Irakului. Nici nu a căutat legitimitate internațională prin ONU. Pur și simplu, ONU și dreptul internațional au fost considerate irelevante. E drept că asta reflectă o lume schimbată, în care vechea ordine internațională se prăbușește, iar un președinte imprevizibil nu simte nevoia să ofere o justificare coerentă pentru acțiunile sale.
Rolul Marii Britanii atunci și acum
În 2003, Marea Britanie a fost principalul aliat al SUA. Premierul Tony Blair i-a promis lui Bush sprijin total, scriindu-i într-o notă privată că va fi alături de el „indiferent de situație”. Blair credea că astfel maximizează influența britanică. „Când eram prim-ministru, nu exista nicio îndoială că, fie sub președintele Clinton, fie sub președintele Bush, primul om pe care președintele american îl suna era prim-ministrul britanic”, a declarat el ulterior.
Dar chiar și apropiații săi au fost sceptici. Jack Straw, ministrul de externe de atunci, a catalogat nota „indiferent ce se va întâmpla” drept o decizie neinspirată: „nu a fost o idee bună”. Când s-a dovedit că armele de distrugere în masă nu existau, prețul politic plătit de Blair a fost imens. „A subminat încrederea în viața publică”, a reflectat Straw. „Nu am nicio îndoială în privința asta.”
Acum, situația e complet alta. Premierul Keir Starmer a păstrat distanța față de Washington, refuzând inițial utilizarea bazelor britanice. Relația strânsă pare să se bazeze mai mult pe inerție, în timp ce SUA își schimbă fundamental poziția pe scena globală.
Lecția neînvățată a planificării
Cea mai mare greșeală în Irak a fost lipsa totală de planificare pentru perioada post-conflict. Viziunile diferite nu au fost niciodată reconciliate. „Greșeala a fost încercarea de a crea un nou guvern pentru irakieni”, spunea două decenii mai târziu John Bolton, fost consilier pentru securitate națională al SUA. „Ar fi trebuit să le spunem irakienilor: «Felicitări – formați-vă propriul guvern. Iată o copie a Federalist Papers. Mult succes!»”.
Ironia sorții? Unul dintre cei mai mari câștigători ai invaziei a fost chiar Iranul, care și-a văzut principalul adversar regional eliminat, permițându-i să-și extindă influența.
Și acum, în cazul Iranului, nu există niciun semn al unui plan coerent. V-ați gândit vreodată cum arată victoria pentru administrația Trump? Improvizația pare a fi strategia, lăsându-i președintelui opțiuni multiple pentru a-și crea propriul moment de „misiune îndeplinită”. Spre deosebire de 2003, când au fost desfășurați 150.000 de soldați, acum se evită angajarea trupelor terestre. Asta limitează drastic opțiunile pentru o schimbare reală de regim.
O lecție din Irak este că e mai ușor să distrugi un stat decât să-l reconstruiești. Iar repercusiunile politice interne pentru cei care pornesc războaie, mai ales pentru președintele Trump, ar putea fi imprevizibile, pe măsură ce consecințele economice se vor resimți într-un mod pe care, se pare, nu l-a anticipat.
Pentru a fi la curent cu toate știrile, urmărește Financiarul.ro și pe Google News
Parteneri
Articole recomandate din rețeaua noastră
News24Kimberly Guilfoyle ar putea pierde postul de ambasadoare în Grecia după acuzații privind favoruri personale
Dolce SportLiverpool ajunge la cinci meciuri fără victorie pe Anfield în campionat după 0-3 cu Manchester City
GetPonyMașinile și aplicațiile testate au trimis date despre șoferi către Google, Amazon și alte companii
Bravonet„The Odyssey” al lui Christopher Nolan devine filmul internațional cu cele mai mari încasări în Coreea de Sud
LylaPerimenopauza poate aduce senzații de șoc electric, țiuit în urechi și rigiditate la umăr
Revista IoanaCum îți planifici concediul în 2027 ca să legi sărbătorile de weekend în pauze de patru sau cinci zile
