Ai una, două, trei, şapte relaţii şi nimic „nu merge”. Dai vina pe sistem, pe situaţia financiară sau pe lipsa ei, pe oamenii din jurul tău şi pe absolut orice în afară de tine. De fiecare dată aştepţi să se întâmple o minune şi să găseşti pe cineva diferit (diferit de tine???) care să-ţi ofere … ce oare? O completare a personalităţii tale sau o personalitate identică cu a ta? Se spune că fiecare relaţie este o lecţie de viaţă şi dacă nu ai învăţat „lecţia”, repeţi aceleaşi greşeli iar şi iar şi lecţiile nu se mai termină niciodată. E greşit titlul, conţinutul sau textul? Pentru că deznodământul e mereu acelaşi.
Pe de altă parte, fiecare dintre oamenii pe care îi cunoaştem la un moment dat, reprezintă o lecţie de viaţă. Pe parcursul anilor vor fi oameni care au intrat în vieţile noastre şi care au ales să plece sau au ales să rămână. Fiecare persoană şi fiecare dintre situaţii, sau mai bine spus, reacţiile, adaptarea, posibilitatea sau imposibilitatea de a rezolva o situaţie sau alta fac parte din procesul de maturizare conştient sau inconştient.
Iubim, greşim, trăim şi mergem mai departe. „Oamenii deştepţi învaţă din greşelile proprii, oamenii inteligenţi învaţă din greşelile altora” dar se spune că „toţi oamenii sunt foarte inteligenţi până în momentul în care se … îndrăgostesc”. Şi dacă doi oameni care se iubesc sunt două persoane diferite cu personalităţi diferite, asta de fapt înseamnă că au hobby diferite, gusturi şi nevoi diferite şi că, bineinţeles gândesc diferit şi analizează aceeaşi situaţie în mod diferit. A-i impune celuilalt să accepte punctul tău de vedere, a-i limita alegerile şi a-l izola de prieteni nu înseamnă de fapt a-i cere să accepte „o colivie” de la care numai tu ai cheia? În numele dragostei, evident.
Dependenţa sau independenţa emoţională este direct proporţională cu maturitatea emoţională. Sunt ceea ce sunt şi-mi place de mine sau sunt ceea ce vrei tu să fiu şi nu-mi place de mine dar îmi place teribil că ţie îţi place de mine şi mă accepţi exact aşa cum sunt. Oare? Într-adevăr „dragostea e oarbă” şi e posibil să vezi în partener numai lucruri frumoase dar, nu cumva vezi ceea ce vrea celălalt să vezi? Ne adaptăm situaţiilor şi la momentul potrivit, vrând să epatăm sau să „cucerim”, ne „mulăm” pe preferinţele celuilalt, uitând sau mai rău, ignorând propria personalitate. Acceptăm de dragul de a fi împreună cu persoana cealaltă, „aproape orice” spunând cu zâmbetul pe buze şi cu ochii în lacrimi: „îl/o iubesc”. Sau „ghicim” atât de bine preferinţele partenerului încât ne transformăm într-o „mască” care la un moment dat „se uzează” sau, mai rău, „pică”.
Teama de a nu fi singur, nevoia de afecţiune şi de comunicare, ne face de cele mai multe ori să acceptăm situaţii şi să trecem peste principii pe care în mod normal le avem în minte ca pe un tablou, foarte clar, în alb şi negru. Întâi încercăm diferite nuanţe de gri, numai că, încet, încet, nu mai facem diferenţe clare între alb şi negru şi cam toate se colorează în gri. Ajungem în imposibilitatea de a şti clar ce vrem şi cerem părerea celuilalt pentru absolut orice. Partenerul la rândul lui, conştient sau inconştient începe să „domine”, pas cu pas şi gând cu gând. De la o simplă părere, cerem din ce în ce mai multe păreri până ajungem să nu mai facem un pas fără „a consulta opinia celuilalt” care nu se va sfii să o spună sau să o impună. Sună cunoscut? Să facem un exerciţiu simplu: să presupunem că avem de luat o decizie şi nu ne consultăm cu nimeni. Putem face acest lucru bazându-ne pe experienţa proprie şi fără să cerem părerea a cel puţin 5 persoane din anturaj? Sau, putem face acest lucru, fără să ne consultăm partenerul? Facem „ce trebuie” sau „ facem aşa pentru că nu am putut alege altceva” sau ne bazăm pe emoţii spontane şi ne bucurăm la maxim de decizia noastră oricare ar fi alegerea făcută?
Fiecare dintre noi „s-a ameţit” cel puţin o dată în viaţă (hahaha) şi „in vino veritas”, de fapt nu alcoolul este cel care „inhibă centrii minciunilor”, alcoolul sau starea de ameţeală nu face decât să anuleze/ să blocheze acea parte a creierului responsabilă cu blocajele generate de critici, sfaturi, norme, educaţie rigidă care generează gânduri de genul: „nu trebuie să…”, „este greşit să…”, „nu pot să…”. Odată anulate aceste blocaje „ameţitul gândeşte liber”. Starea de „euforie” aferentă îţi dă doar senzaţia că eşti liber şi paradoxal eşti liber doar atâta timp cât eşti „ameţit”. E ca un cerc vicios. Este alegerea fiecăria dintre noi dacă vrea să fie tot timpul „ameţit” pentru a putea gândi liber sau dacă vrea să gândească liber şi să fie din când în când „ameţit”.
Şi acum să ne gândim că alcoolul este partenerul nostru. Putem „să fim noi” cu sau fără doza zilnică de „alcool/partener”? Sau avem neapărat nevoie de partener nefiind nici măcar conştienţi că „nu putem face nici măcar un pas” fără acceptul celuilalt. Şi încă ceva: ca orice fel de drog, doza trebuie mărită zilnic pentru „a-şi face efectul” şi de la „prima picătură” până la dependenţa emoţională este doar o jumătate de pas. Azi ai nevoie de un pahar, mâine de două, azi accepţi o părere, mâine un mod de viaţă şi ajungi să fii spectator a propriei tale vieţi, o marionetă a căror sfori sunt trase de … altcineva. Micile compromisuri devin marile compromisuri şi, în final, se transformă în obişnuinţa pe care, de ce să nu recunoaştem, ai acceptat-o voit şi nu te poţi lipsi de ea.
Cum să ieşi din această stare şi să redevii „tu”? În primul şi în primul rând trebue să conştientizezi că ceva „nu e bine” , că nu „Universul” este vinovat pentru ceea ce ţi se întâmplă ţie şi că viaţa ta este numai a ta şi doar de tine depinde să ţi-o faci exact aşa cum consideri. Nu te teme să alegi şi să iei decizii corecte sau greşite. Răzgândeşte-te şi ia-o de la capăt, alege, iubeşte, greşeşte dar trăieşte. Viaţa ta nu viaţa altuia. Einstein spunea că “e o nebunie să faci mereu acelaşi lucru şi să aştepţi alte rezultate.”
