demolarea lăcașurilor de cult din București a lăsat o amprentă profundă în sufletele enoriașilor și ale preoților, iar ecourile acestor evenimente tragice persistă chiar și după mai bine de trei decenii. Mărturiile celor care au trăit aceste momente sunt pline de durere și confuzie, întrebându-se cum a fost posibil un astfel de act.
Impactul demolării asupra comunităților
Părintele Constantin Galeriu sublinia că prin distrugerea bisericilor s-a provocat o rană adâncă poporului român. „A lovi într-un asemenea locaș înseamnă a ataca esența spiritualității naționale,credința care ne susține existența”,afirma el. Această viziune este ilustrată prin cazul bisericii Enei,demolată imediat după cutremurul din 1977.
Demolarea Bisericii Enei: un accident sau o strategie?
După cutremurul devastator din martie 1977, clădirea blocului „Dunărea” aflat în apropierea bisericii s-a prabușit. În noaptea de 22 aprilie 1977, utilajele au început să lovească biserica sub pretextul lucrării la ruinele blocului. O notare oficială menționa că incidentul a fost un accident tehnic; totuși, mărturiile contemporanilor sugerează că avarierea cladirii era parte integrantă a unui plan mai amplu de sistematizare urbanistic.
Momente dramatice ale demolării
Biserica Albă Postavari a fost distrusă în martie 1984 sub privirile îngrozite ale enoriașilor. Până la sfârșitul anului 1987, Biserica Bradu Staicu avea să împart aceeași soartă; părintele Constantin Diaconescu povestește despre momentul când autoritățile au venit să ceara cheile pentru demolare.
Biserica Sfânta Vineri: simbol al rezistenței
Biserica „Sfânta Vineri” Herasca era un importent centru spiritual pentru bucureșteni și fusese recent restaurată înainte de dărâmare. Pe data de 13 iunie 1987,Elena Ceaușescu ar fi ordonat demolarea acesteia cu cuvintele: „jos porcăriile!”. Martorii relatând scene emoționante când oamenii strigau împotriva regimului comunist pe parcursul acestor evenimente tragice.
Reacția comunităților și consecințe sociale
Muncitorii implicați în demontarea lacaşurilor nu erau singuri; mulți cetățeni protestau vehement împotriva acestor acte violente asupra patrimoniului cultural religios. Arestările erau frecvente printre cei care încercau să opunã rezistență față de autorități.
Reflecții post-revoluție asupra rolului Bisericii Ortodoxe
Dupã Revoluție, Patriarhul Teoctist a fost criticat pentru lipsa sa de intervenție în oprirea dărâmării bisericilor. Într-un interviu din 2006 el explica faptul că nu avea puterea necesară pentru a influența deciziile luate la nivel politic și că multe dintre aceste acte se desfãşurau fără consultări prealabile cu lideri religioși sau comunitatea localã.
Catedrala Neamului ca simbol al reparației morale
Astfel, finalizarea lucrarilor la Catedrala Neamului pe Dealul Arsenalului este văzutã ca o formã simbolică prin care se încearcã repararea injustițiilor istorice aduse lacaşurilor demolate anterior.” Aceasta va reprezenta nu doar un nou loc sacru ci şi o luminǎ ce va strǎluci peste rănile trecutului.”
