Prin renunțarea la obiectivitate, nu se restabilește încrederea în mass-media

Argumentul dacă jurnalista Isabel Oakeshott a avut dreptate să scurgă mai mult de 100.000 de mesaje WhatsApp care i-au fost date în scopul scrierii unei memorii de către fostul secretar de stat pentru sănătate și deputat conservator Matt Hancock este, în aparență, despre etica jurnalismului.

Cei care o apără pe Oakeshott susțin că ea s-a comportat ca orice jurnalist decent, punând interesul public pe primul loc, astfel încât noi toți să putem înțelege cum au fost luate deciziile politice la începutul pandemiei. „Niciun jurnalist care își merită sarea nu ar putea pune la îndoială validitatea apărării interesului public”, scrie Julia Hartley-Brewer în The Telegraph, ziarul în care Oakeshott a divulgat mesajele.

Cei care o denunță, între timp, spun că este vinovată de faptul că a încălcat unul dintre cele mai fundamentale principii ale jurnalismului, trădând încrederea unei „surse confidențiale”. Aceștia susțin că Oakeshott a cauzat daune pe termen lung profesiei noastre, arătând surselor că jurnaliștii nu pot fi de încredere, descurajându-le să se prezinte și îngreunând munca noastră.

Realitatea, totuși, este că poziția multor ziare în această privință pare să fie mai puțin determinată de etică și mai mult de poziția lor față de răspunsul guvernului la pandemie. Iar acest lucru aduce în discuție o problemă etică mai importantă: principiile jurnalistice de bază – curajul, corectitudinea, independența și căutarea adevărului – sunt prea des considerate mai puțin importante decât plantarea unui steag într-un anumit colț ideologic.

În ceea ce mă privește, ideea că un fost ministru care a angajat pe cineva pentru a scrie un memoriu propagandistic pentru el ar trebui să fie considerat o „sursă confidențială” care are nevoie de protecție este ceva exagerat. Cu toate acestea, mă trezesc, de asemenea, cu ochii în patru când o văd pe Oakeshott spunând că motivul pentru care a divulgat mesajele a fost acela de a evita o „albire” a răspunsului guvernului la pandemie, când mi se pare că ea a petrecut cu plăcere un an de zile scriind Jurnalele pandemiei albite ale fostului ministru al sănătății.

Dar accentul pus pe tribalism mai degrabă decât pe adevăr, nu pe scurgerea unor mesaje WhatsApp jenante de la un bărbat care a mâncat organe genitale de animale în direct la televizor, este ceea ce dăunează cu adevărat încrederii în mass-media.

Și aceasta este într-adevăr la un nivel scăzut: potrivit Barometrului de încredere 2023 al Edelman, încrederea în mass-media din Marea Britanie se află printre cele mai scăzute niveluri din lume, la doar 37%. Acest procent este chiar mai mic decât în SUA, unde cifra este de 43%.

Între timp, un sondaj recent realizat de Gallup și Knight Foundation a constatat că 50% dintre americani consideră că majoritatea organizațiilor naționale de știri din SUA „intenționează să inducă în eroare, să dezinformeze sau să convingă publicul”, doar 26% dintre respondenți declarând că au o părere favorabilă despre mass-media.

Este interesant faptul că în sondaj a fost inclus cuvântul „a convinge”. Se pare că unii jurnaliști cred că rolul lor ar trebui să fie convingerea (și nu doar al celor care scriu opinii pentru a-și câștiga existența). Editorialista Arwa Mahdawi a susținut recent că „nu există o linie clară între advocacy și jurnalism”. Iar fostul editor executiv al Washington Post, Leonard Downie Jr, a îndemnat mass-media să „depășească obiectivitatea” pentru a construi încrederea.

Sunt în mod fundamental în dezacord cu aceste argumente. Cum ar putea „dincolo de obiectivitate” să facă jurnalismul mai demn de încredere? Singurul mod în care acest lucru ar putea avea sens ar fi dacă „încrederea” în știri s-ar baza nu pe faptul că acestea sunt corecte din punct de vedere faptic, ci pe faptul că faptele sunt demne din punct de vedere moral. Recunosc faptul că reportajul de știri este influențat și modelat de prejudecățile și perspectivele individuale și instituționale, dar asta nu înseamnă că ar trebui să renunțăm la obiectivul de a încerca să fim cât mai obiectivi posibil în reportajele noastre.

Prea des, simpla prezentare a ambelor părți ale unei probleme – în special dacă aceasta este controversată – este respinsă ca fiind o falsă echivalență sau „bothsides-ism”: pare să existe ideea că părții „greșite” nu ar trebui să i se acorde niciun spațiu sau timp de antenă. Dar publicul nu este de acord: într-un sondaj Pew Research de anul trecut, doar 22 % dintre americani – dar 55 % dintre jurnaliști – au fost de acord cu ideea că „fiecare parte nu merită întotdeauna o acoperire egală în știri”.

Este vital să ne amintim care este rolul presei: să ceară socoteală puterii și să relateze despre lume nu așa cum ar trebui să fie, ci așa cum este. Un om care numește presa „dușmanul poporului” ar putea fi votat din nou la Casa Albă anul viitor. Acum nu este momentul să renunțăm la principiile jurnalistice de lungă durată; este momentul să le dublăm.

Sursa – www.ft.com

Parteneri

Articole recomandate din rețeaua noastră

BravonetCe plătești într-un bilet la concert de 100 de lei și cum separi taxele de cheltuielile organizatoruluiLylaPersoanele care iau GLP-1 pot avea carențe de vitamine și un aport insuficient de proteineRevista IoanaCum cureți prosoapele de bucătărie de grăsime și miros și când poți alege spălarea la 60°CNews24Sabotajul de la Carfil ar fi urmărit să provoace panică, apreciază experții în securitateDolce SportManchester United îl păstrează pe Carrick pentru Chelsea după opt înfrângeri consecutive în campionatGetPonyiCAUR debutează în Europa prin România cu V27, disponibil de la 45.900 de euro