– Poate fi dificil să ajuţi un absolvent de universitate să se adapteze la lumea reală. Joey, un tânăr de 22 de ani care a intrat într-o echipă de consultanţi este un exemplu perfect. Acesta era inteligent, muncitor şi motivat. Însă, avea nişte obiceiuri proaste, greu de înlăturat.
Joey devenea atât de concentrat asupra răspunsului perfect la o problemă, încât nu lua în considerare implementarea. Îi era atât de teamă de eşec încât şi-ar fi ascuns greşelile până când ajungeau să fie grave. Era interesat doar să îşi facă munca lui cum trebuie, ajutându-şi rar echipa cu care lucra. Tânărul vedea lumea în termeni ierarhici: singura părere care conta pentru el era cea a “şefului”.
Joey nu e real, ci mai degrabă un exponent al unei generaţii de tineri. Însă, defectele sale sunt incontestabile.
Trăsăturile de mai sus sunt cele pe care le vedem la cei mai mulţi absolvenţi de facultate, pregătiţi într-un mod bolnăvicios să facă faţă adevăratei conduceri într-o organizaţie, scrie John Coleman pe blogul Harvard Business Review.
Există o continuă dezbatere referitoare la ideea conform căreia leadership-ul poate fi învăţat, şi dacă şcolile de afaceri, în special, îşi îndeplinesc această misiune. De ambele părţi există argumente juste, însă putem lărgi discuţia.
Întregul sistem de educaţie, de la şcoala elementară la facultate este construit în aşa fel încât tinerii să înveţe să conducă.
Şcolile fac multe lucruri bune, dar adesea cultivă obiceiuri care pot fi dăunătoare viitorilor lideri. Având în vedere că majoritatea dintre noi petrecem între 13 şi 20 de ani în instituţii educaţionale, acele obiceiuri pot fi greu de schimbat.
1. Mai întâi luaţi în considerare accentul pe care şcolile îl pun asupra autorităţii. Şcolile sunt ierarhice: profesorul este autoritatea în clasa de studiu, directorii sau decanii prezidează peste profesori şi învăţători, cei din clasa a 12-a au un “grad” mai înalt faţă de “boboci”, şi tot aşa mai departe.
În anii petrecuţi în sistemul educaţional, mulţi dintre noi devin obsedaţi de ierarhie. Credem că suntem lideri dacă suntem “şefi”, iar dacă nu suntem şefi, atunci trebuie să facem ceea ce ni se spune.
În realitate, chiar şi cei mai înalţi în grade dintr-o organizaţie nu se pot baza doar pe ierarhie, în special având în vedere nevoia majoră de talentul, experienţa şi inteligenţa celor din jurul lor.
Leadership-ul sau conducerea este o activitate, nu o poziţie – iată o distincţie explorată adânc de Ron Heifetz în “Leadership fără răspunsuri uşoare”.
Mulţi lideri măreţi ai omenirii, precum Ghandi sau Nelson Mandela i-au condus pe alţii deşi aveau autoritate redusă sau poate deloc, iar scriitorii explorează acum metode pentru a conduce fără autoritate formală.
În timp ce o anumită ierarhie este necesară, liderii care învaţă să se bazeze prea mult pe autoritatea formală se găsesc adesea, atât pe ei înşişi, cât şi organizaţiile lor, frustraţi, piperniciţi şi blocaţi.
2. Şcolile ne învaţă şi cum să facem faţă informaţiei, lăsând impresia că aceasta este sigură şi nu este supusă schimbării. În realitate, rar există un “răspuns corect” stabil.
La primul loc de muncă suntem frustraţi în mod constant de lipsa de ghidare pe care o primim. La locul de muncă nu există manuale. Problemele din lumea reală sunt complexe, iar acestea evoluează. Sunt organizaţionale şi analitice. Iar succesul este condus atât de implementarea rapidă şi eficientă, cât şi de dezvoltarea abordării “corecte”.
Înţelegând faptul că nu trebuie să se agaţe de acel „răspuns corect” (care rar există…), o persoană poate să fie mai adaptabilă, mai agilă şi mai deschisă la ideile celor din jur. Însă, acea înţelegere este rar cultivată prin manuale şi teste grilă.
3. Având în vedere această dependenţă de răspunsul “corect”, avem implementată şi o concepţie greşită faţă de comiterea unor greşeli.
Studenţii se tem cel mai mult de acel groaznic 4, însă pentru majoritatea liderilor, un eşec este un precursor esenţial spre succes. Steve Jobs a descoperit că momentul în care a fost concediat de la Apple în anii ’80 l-a eliberat, şi i-a permis să fie mai imaginativ.
La un moment dat a spus:
“Nu mi-am dat seama atunci, dar s-a dovedit că acea concediere de la Apple a fost cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla. Greutatea de a avea succes a fost înlocuită de uşurinţa de a fi iarăşi un începător, mai puţin sigur de tot. M-a eliberat şi mi-a permis să intru în una din cele mai creative perioade din viaţa mea.”
În mod critic, aceste eşecuri ne învaţă să reflectăm şi să punem întrebări, astfel încât să putem învăţa şi să putem creşte (unul din cele mai grave erori ale vieţii este irosirea unui eşec). Iar eşecul în sine indică faptul că avem obiective provocatoare şi ne extindem limitele capacităţilor noastre actuale.
4. În final, în timp ce multe şcoli propovăduiesc ideea nobilă de a-i servi pe alţii, acestea sunt rar orientate să ne arate în mod activ că leadership-ul înseamnă cu adevărat servirea celor din jur.
Multe sisteme educaţionale susţin că scopul nostru principal este acela de a ne servi pe noi înşine, de a ne îmbunătăţi propriile noastre note, de a concura pentru poziţii individuale şi de a maximiza propria noastră şansă de a ocupa un loc de muncă sau de a intra la facultate.
Însă cum spunea Bill George într-o discuţie despre leadership-ul generaţiei viitoare, “noi nu suntem eroii propriei noastre călătorii”.
Oamenii urmează lideri cărora le pasă de ei, care le împărtăşesc viziunea şi care sunt dedicaţi servirii unei cauze mai mari decât cea a propriei persoane.
Mulţi oameni pun întrebări legate de modul în care şcolile de afaceri şi corporaţiile predau leadership, dar avem nevoie să extindem domeniul de aplicare al acestei întrebări.
Într-o lume care devine din ce în ce mai plată şi mai complexă, avem nevoie de societăţi pline cu lideri capabili.
Însă, singurul mod de a creşte aceşti lideri într-un mod corespunzător este structurarea sistemului educaţional, de la şcoala elementară la facultate, astfel încât să îi putem antrena aşa cum trebuie.