Cele mai adânc izvor hidrotermal

În 1977, adâncurile aproape înghețate ale riftului Galapagos, la 390 km nord-vest de insulele Galapagos din Oceanul Pacific, erau explorate de o echipă de oameni de știință aflată pe submersibilul Alvin. Aici, cercetătorii au găsit noi stânci formate în urma solidificării lavei, dar și un izvor hidrotermal înconjurat de vietăți care trăiau în beznă totală, potrivit www.erd.ro.

Până în prezent, astfel de izvoare hidrotermale au fost descoperite în mai multe locuri atât în Pacific cât și în Oceanul Atlantic.

Cel mai adânc izvor de acest gen descoperit până în prezent se află în zona izvoarelor hidrotermale Beebe, situate la sud de Insulele Cayman, în Marea Caraibilor, la o adâncime de 4.960 de metri, potrivit Guinness World Records 2013.

În general, izvoarele hidrotermale sunt asociate dorsalelor medio-oceanice, niște ansambluri muntoase submarine vulcanice de dimensiuni foarte mari. Relieful dorsalelor, potrivit www.encyclopedia.com, este puternic accidentat, cu lățimi ce variază între 30 și 1.500 kilometri și înălțimi ce uneori depășesc 2.000 metri în raport cu altitudinea medie a fundului oceanic. Dorsalele formează un lanț aproape continuu ce se dezvoltă începând din Oceanul Înghețat prin Oceanul Atlantic, Oceanul Indian și prin partea central-sudică a Oceanului Pacific, cu o lungime de circa 84.000 kilometri.

Microorganismele aflate la acea adâncime nu beneficiază de lumina solară, pentru fotosinteză. Prin urmare, acestea se înmulțesc și se hrănesc metabolizând substanțele chimice (chimiosinteză), care sunt expulzate de izvoarele hidrotermale din adâncurile planetei. Astfel, izvoarele hidrotermale sunt sursă de hrană pentru populațiile de bacterii, care hrănesc la rândul lor viermi gigant, scoici, creveți și alte creaturi care trăiesc în beznă, pe o suprafață de câțiva kilometri.

Apa pătrunde prin fisurile din scoarță până în locurile unde temperaturile sunt foarte înalte. Aici apa se supraîncălzește, reacționează cu roca și absoarbe o mulțime de substanțe chimice. Ea devine totodată mai ușoară, se ridică spre fundul oceanic și dă naștere orificiilor hidrotermale.

În plus, apa acestor izvoare de pe fundul oceanic poate atinge o temperatură de până la 400°C, care însă din cauza presiunii exercitate de kilometrii de apă de deasupra orificiului, lichidul supraîncălzit nu se transformă în vapori. La mică distanță de jetul fierbinte, temperatura mediului marin este, în general, doar cu unu sau două grade peste punctul de îngheț. Mineralele ce s-au separat prin precipitare din apa izvorului, care se răcește brusc, se depun pe fundul oceanic, unde formează movile și hornuri, care pot ajunge până la nouă metri înălțime.

Unele izvoare poartă denumirea de „hornuri negre” și aruncă în apa oceanului o mixtură aproape neagră de fier și sulfați, iar alte izvoare — „hornuri albe” — ‘scuipă’ o substanță albicioasă compusă din bariu, calciu și siliciu.

Dacă în anii ’60, fundurile oceanelor erau considerate niște deșerturi întunecate și, reci, în prezent, fauna bogată și variată din jurul izvoarelor hidrotermale a determinat ca oamenii de știință să ia în calcul faptul că viața pe Terra a pornit de aici. (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata