Cum erau cumpăraţi germanii din România în perioada lui Ceauşescu

Doctorul în ştiinţe juridice Heinz Guenther Huesch ştie probabil cel mai bine dintre toţi cum erau răscumpăraţi etnicii germani din România în timpul regimului comunist, fostul deputat CDU (creştin-democraţi), acum în vârstă de 80 de ani, fiind acela care, între anii 1968-1989, a negociat cu România vânzarea acestora, un număr de circa 200.000 de etnici germani având astfel posibilitatea de a ajunge în Germania, scrie ziarul german Siebenbuergische Zeitung.

Timp de aproape 25 de ani, Huesch a fost negociator şef din partea RFG, primind această însărcinare în 1968, din partea guvernului cancelarului de atunci, Kurt Georg Kiesinger. Misiunea sa s-a încheiat odată cu prăbuşirea regimului Ceauşescu, în 1989. Sarcina sa oficială era aceea de a negocia cu România referitor la plecarea etnicilor germani.

Condiţia pe care el a pus-o a fost aceea de a avea libertatea de a decide cum negociază, urmând să aibă acces direct la cel care l-a însărcinat, anume Gerd Lemmer, pe acea vreme secretar de stat la ministerul federal pentru refugiaţi şi expulzaţi, respectiv la unul din miniştri.
Lemmer a acceptat aceste condiţii, însă Huesch nu a primit un contract scris cu guvernul federal, dat fiind că ‘afacerea era extrem de riscantă la acea vreme’. Important era sprijinul din partea Crucii Roşii Germane, care însă nu a vrut să dirijeze acţiunea.

La început, România nu a acceptat decât bani peşin, înregistrările plăţilor cash fiind făcute de Dr Ewald Garlepp, avocat şi notar la Stuttgart, a cărui sarcină era aceea de a-l introduce pe Huesch la partenerii români de negocieri. Mai târziu, plăţile s-au efectuat prin cec-uri iar şi mai târziu prin transfer. În negocierile cu România era vorba în esenţă de două subiecte.

În primul rând, partea română trebuia să se oblige să lase să plece în Germania un anumit număr de etnici germani într-o anumită perioadă de timp. În al doilea rând, partea germană trebuia să se oblige că va plăti României o anumită sumă pentru fiecare german plecat.
În faza de început, ambele părţi erau nesigure dacă să aibă încredere una în cealaltă, românii explicând clar că aceste lucruri sunt strict secrete iar dacă germanii publică ceva totul se va încheia. Nici partea germană nu avea interes ca aceste lucruri să ajungă la opinia publică, dat fiind că se temea de criticile din mass-media.

Conform lui Huesch, numărul de runde de negocieri purtate de el depăşeşte 1.000, aceasta dacă sunt socotite şi cele neoficiale, care aveau loc cu interpretul, în germană, de obicei în preziua negocierilor oficiale.
Atunci când era de faţă negociatorul şef, discuţiile se purtau în engleză. Huesch îşi aminteşte că negocierile din România erau mai tensionate ca în alte părţi, el fiind urmărit toată perioada fără încetare, inclusiv de către contraspionaj.

Condiţia pusă era aceea că nu are voie să aducă un interpret la negocieri, doar partea românească putând să pună la dispoziţie unul. Linia negocierilor era dictată de Bonn, dar Huesch stabilea metoda. Nu există nicăieri în vreun acord vreo menţiune de tipul: ‘Tratat între RFG şi RSR’, ci doar numele personal al lui Huesch sau expresia abstractă ‘partea germană-partea română’.

De la prima rundă de negocieri era clar că partea română vroia bani, pentru fiecare aprobare de plecare trebuind plătit, în funcţie de categorii: muncitori simpli, muncitori calificaţi, persoane cu studii sau pensionari, sumele fiind şi ele diferite. De la început, partea română a cerut un avans în valoare de 200.000 de mărci germane, ceea ce era mult pe atunci. La deosebiri mari de păreri s-a ajuns în ce priveşte clasificarea.

Un muncitor agricol care a condus un tractor era din punct de vedere al românilor deja un specialist. Cea mai lungă negociere a durat, îşi aminteşte Huesch, 11 ore pentru o persoană. De succesul negocierii era responsabilă „vezica urinară”, dat fiind că Huesch nu putea părăsi încăperea şi să lase documentele acolo. Huesch încerca tot timpul să lase deoparte permanent disputata clasificare, încercând să stabilească o sumă fixă, aşa că la un moment dat a început să fie plătit pe persoană.

Partea română înmâna liste cu numele, prenumele, adresa şi numărul de paşaport al persoanei. Potrivit românilor, acestea erau zice-se persoanele plecate, însă s-a constatat că erau doar persoane care primiseră o aprobare de plecare.
Nu se ştia clar dacă persoanele respective chiar au plecat în RFG. Într-un acord încheiat în 1970, la Stockholm, se preciza că decisivă pentru efectuarea plăţilor este intrarea persoanelor respective în Germania, respectiv înregistrarea acestora, de obicei la Nurnberg, aceasta fiind dovada că românii şi-au făcut partea lor.

Atunci când examinarea germană scotea la iveală că respectivul nu se putea prevala de faptul că este etnic german în sensul definiţiei germane, nu se plătea nimic. Banii plătiţi proveneau iniţial din bugetul Ministerului federal pentru refugiaţi şi expulzaţi, desfiinţat în 1969, de aceste probleme urmând să se ocupe de atunci încolo un departament special din cadrul Ministerului federal de Interne, condus de un secretar de stat.

Înmânarea banilor nu se făcea niciodată în România. Totul a început la Paris, Viena, Roma, Stockholm sau Copenhaga. Se plătea cu bancnote de 1.000 de mărci care, într-o discuţie comună, la banca Commerzbank, vizavi de biroul de avocatură Huesch, erau număraţi, puşi în plic şi sigilaţi cu sigiliul băncii. Apoi, Huesch îşi punea sigiliul de avocat, bancnotele fiind astfel înmânate în plicuri.

Fiecare bancnotă de 1.000 de mărci era notată după numărul de serie iar lista era dată comanditarului, adică guvernul federal. Suma plătită României între 1968 şi 1989 este estimată de autorul articolului, în urma studiilor din arhivele politice ale Ministerului german de Externe, la peste un miliard de mărci germane. S-a plătit inclusiv pentru etnicii germani plecaţi ilegal, anume aceia care nu s-au mai întors din vizite şi excursii.

Huesch nu a putut spune precis cât s-a plătit României, afirmând totodată că nici nu ar face-o. Erwin Wickert, ambasador al RFG la Bucureşti, între 1971-1976, şi-a publicat în 2001 memoriile sub titlul: ‘Ochii fericiţi’. La pagina 500 se pot găsi următoarele informaţii despre sumele plătite şi anume: categoria A – 1.800 DM în caz normal; categoria B1 – 5.500 DM student; categoria B2 – 7.000 DM student în ani terminali; categoria C – 11.000 DM absolvent de facultate; categoria D – 2.900 DM tehnician sau specialist. Huesch este însă foarte nemulţumit de aceste dezvăluiri, pentru că ele trebuiau să rămână secrete.

Prima rundă de negocieri cu reprezentanţii României a fost condusă de Huesch între 9-12 februarie 1968, la Bucureşti, la hotelul Ambasador, într-un spaţiu din spate. La runda de negocieri din 25 aprilie 1968, România a pretins următoarele sume de răscumpărare: categoria A – 1.700 DM, categoria B – 5.000 DM, categoria C – 10.000 DM. A însemna persoană normală, B muncitor calificat iar C persoană cu studii superioare.

Primul acord scris a fost încheiat în 1969, la Stockholm, iar următorul tot acolo, în 1970. Acest acord este important, dat fiind că precizează clar condiţiile, partea română obligându-se ca ‘în perioada dintre 16 martie 1970 până în 31 decembrie 1973 să facă posibilă emigrarea legală a cel puţin 20.000 de etnici germani din RSR către RFG’.

Emigrarea urma să aibă loc în următoarele eşantioane: din 16 martie până în 31 decembrie 1970, 4.000 de persoane; în 1971, 6.000 de persoane; în 1973, 4.000 de persoane. Partea germană a stabilit clar că plăteşte pentru fiecare etnic german care vine în RFG, partea română urmând să asigure un minim de emigrări şi să facă eforturi să mărească numărul de emigrări legale în perioada mai sus numită, fiind îndreptăţită, în sensul acordului, să facă posibilă pe durata acordului emigrarea a până la 40.000 de etnici germani.

Partea germană se obliga să plătească. Acordul stabilea că, cu titlu de compensaţie, Huesch plăteşte o despăgubire din partea comanditarilor: categoria A – 1.800 DM (persoane care nu cad sub incidenţa unei categorii mai târzii), categoria B1 – 5.500 DM (studenţi care nu şi-au încheiat studiile), categoria B2 – 7.000 DM (studenţi în ultimii doi ani de studiu), categoria D – 2.900 DM (persoane care au absolvit pregătirea profesională dar nu o universitate).

Conform acordului, bărbaţii care au împlinit 62 de ani la data de intrare în RFG şi femeile care au împlinit la data intrării 60 de ani cad sub incidenţa categoriei A, indiferent de pregătire sau profesie. Dacă pe durata acordului veneau în RFG mai mult de 20.000 de persoane, atunci România primea un bonus. Până la 30.000 de persoane bonusul era de trei milioane DM iar până la 40.000 de persoane de alte patru milioane DM.

RFG nu era aşa de avidă să creeze această emigrare, mai ales că acolo mai erau alte 14 milioane de refugiaţi şi expulzaţi din teritoriile din est, declara Huesch, contrazicând afirmaţiile României cum că RFG ar fi recrutat de fapt forţă de muncă. Din contră, arăta el, Germania dorea înlesniri de călătorie pentru cei care voiau să rămână în România. Aşa cum povestea Huesch, sumele de răscumpărare s-au mărit pe măsură ce timpul trecea.

Dintr-un document datat din mai 1983 reiese că se plătea o sumă unitară de 7.800 de DM pentru un emigrat. În ultima notă de plată, din august 1989, se plăteau 8.950 DM pe persoană, indiferent de statut. Huesch nu a avut niciodată vreo îndoială că toţi partenerii români de negocieri erau oameni ai securităţii. El nu a avut niciodată printre partenerii de negocieri vreun etnic german şi nici printre interpreţi. La Bucureşti, România a încercat totul pentru a-l compromite pe Huesch. El era urmărit acolo, însă încercările au eşuat.

La 4 decembrie 1989, a urmat denunţarea în mod surprinzător a tuturor acordurilor de către România, la o întâlnire de la un hotel din Bucureşti. Acolo, românii au anunţat că denunţă acordurile, definitiv.
Ei au anunţat că îşi vor îndeplini obligaţiile umanitare dar că renunţă la plăţi. Huesch povestea cum a luat la cunoştinţă faptul că românii renunţă la plăţi, arătând însă că partea germană priveşte acordul în continuare drept valabil, considerând că românii sunt obligaţi să îndeplinească în continuare obligaţiile umanitare.

Urma ca pe 20 decembrie să se facă un bilanţ. Cancelarul Helmut Kohl l-a chemat în acea zi pe Huesch la el, ca să se informeze legat de părerea acestuia. Huesch a fost de părere că la 31 decembrie 1989 este scadentă plata trimestrială, existând riscul ca, dacă germanii nu plătesc, românii să spună că aceştia nu respectă acordul şi să-l denunţe din acest motiv.

De cealaltă parte, acesta arăta că nu ştie unde vor ajunge banii (era 20 decembrie 1989). Întrebat de Kohl dacă ar accepta acest risc, Huesch răspundea că da şi că ar ţine lucrurile sub observaţie, în caz că va fi nevoie urmând să declare că, în condiţiile evoluţiei neclare de la Bucureşti, partea germană nu va plăti pe nevăzute şi va recupera după aceea.

La 29 decembrie 1989, guvernul de tranziţie de la Bucureşti declara plecările libere. La aceste negocieri s-au folosit nume codificate. ‘Canal’ era astfel numele de cod al guvernului federal german, în timp ce ‘Eduard’ era numele de cod dat lui Huesch de partea română.
Discuţia autorului articolului de faţă cu Dr Huesch a durat patru ore, în urma cărora Huesch a ţinut să menţioneze că a dezvăluit foarte multe dar nu tot. Consemnările lui Huesch despre negocierile cu România, în perioada dintre 1968-1989, formează mai mult de cincizeci de mape groase tip Leitz.

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata