O mulţime de ştiri referitoare la tranzitul de gaze naturale au trecut neobservate de opinia publică în Bulgaria, săptămâna trecută. Şi mai grav, acestea nu au fost un semnal de alarmă nici pentru liderii politici bulgari, scrie Ivan Dikov într-o analiză publicată de agenţia bulgară Novinite.
România a semnat marţea trecută un contract impresionant cu Azerbaidjan şi Georgia pentru tranzitul de gaz natural lichefiat (GNL) din Marea Caspică în Europa prin Marea Neagră. Contractul prevede întemeierea unei întreprinderi comune cu numele AGRI (‘Azerbaidjan Georgia România Interconecť) care va construi terminale de GNL în Georgia şi în cel mai mare port românesc, Constanţa.
Ministrul român al economiei, Adriean Videanu, a fost citat de presa română afirmând că cel mai probabil AGRI va fi pusă în funcţiune înainte de celebrul gazoduct Nabucco. Desigur, acest proiect este de 5-6 ori mai mic în ceea ce priveşte volumul de gaz transportat, dar cel puţin este foarte realist.
Ministrul Videanu a adăugat că România a interconectat deja reţeaua sa de transport de gaze naturale cu Ungaria şi că urmează s-o interconecteze şi cu Bulgaria. Astfel, ‘România va juca un rol foarte important în livrările de gaze naturale în Europa’.
Citeste si:
‘Mi se pare că pot să îl cred pe ministrul Videanu. Deoarece el vorbeşte despre nişte dezvoltări concrete, realizate prin paşi specifici. Nu pot spune acelaşi lucru însă despre politicienii bulgari. Şi asta pentru că de mulţi ani aud de la ei că Bulgaria va juca un rol foarte important în livrarea de gaze în Europa. Diferenţa importantă faţă de România este că Bulgaria nu face paşi specifici pe acest drum’ – scrie comentatorul bulgar.
‘Ca să fiu sincer, oficialii bulgari – de la preşedintele Gheorghi Pârvanov la miniştrii energiei din guvernul actual şi cele precedente – au avut în ultimii ani numeroase întâlniri cu reprezentanţi ai unor ţări bogate în resurse energetice din Orientul Mijlociu, Caucaz şi Asia Centrală.
Ei chiar au reuşit să primească o serie de promisiuni de la ţări ca Azerbaidjan, Kazahstan, Egipt sau Qatar pentru livrarea unor cantităţi de gaze naturale în Bulgaria. Cea mai mare problemă cu aceste promisiuni este că gazele nu pot să ajungă până în Bulgaria, pentru că gazoductele nu sunt construite încă, şi acest lucru nu este valabil doar pentru Nabucco’, constată autorul articolului.
Ca şi fiu şi mai sincer – continuă el -, se pare că liderii bulgari au realizat recent, mai ales după disputa ruso-ucraineană din 2009 care a lăsat Bulgaria fără gaze ruseşti în plina iarnă, că o opţiune realistă sunt livrările de GNL. În acest fel, Bulgaria a luat în considerare construirea unui terminal de GNL pe litoralul său, lăsând la o parte proiectele comune cu Grecia şi Turcia pentru terminale la Marea Egee şi, respectiv, la Marea Neagră.
Pe lângă sursele potenţiale din Orientul Mijlociu, ca Oman şi Qatar, în ultimele luni liderii bulgari au avansat către încheierea unui contract pentru GNL din Azerbaidjan prin Georgia. Cu alte cuvinte, este vorba de acelaşi contract ca acela încheiat de România cu cele două state din Caucaz.
Aceasta poate duce la situaţia ridicolă în care Bulgaria – care într-o anumită măsură este vecină cu Georgia prin intermediul Mării Negre, la fel ca România, de altfel – să importe GNL din terminalul românesc de la Constanţa. Or, ar fi ca şi cum ceva produs la Belgrad să ajungă la Sofia prin Bucureşti. Ce să mai vorbim despre eşuarea ambiţiei Bulgariei de a deveni nod de tranzit de energie în Peninsula Balcanică.
Aceasta pare să fie comportamentul tipic al celor două popoare – în timp ce bulgarii vorbesc mult despre ceva, românii se organizează şi o fac. Aşa s-a întâmplat şi cu canalul Dunărea-Marea Neagră, terminat de românii în anii 80 al secolului trecut (chiar şi prin muncă forţată) – în ciuda faptului că bulgarii vorbesc despre un canal Ruse-Varna care să lege Dunărea şi Marea Neagră încă din prima jumătate a secolului 19, aminteşte autorul.
Un alt exemplu este faptul că România are doar un singur port maritim important – Constanţa -, dar îl foloseşte la maxim, acesta fiind printre cele mai mari din Europa. Portul Constanţa este mai mare decât cele din Varna şi Burgas împreună, iar acestea rămân în mare măsură subdezvoltate.
Bineînţeles, România este o ţară şi o piaţă mai mare, dar se pare că are şi o strategie potrivită pentru a folosi ceea ce are, constată Dikov.
Până acum Bulgaria a eşuat în a obţine avantaje din localizarea sa crucială. Ţara poate asigura cel mai scurt drum din nord spre sud şi din vest spre est, după liniile meridianelor şi paralelelor. Cu toate acestea, în loc să devină un nod real al comerţului între cele trei continente, Bulgaria – o ţară ai cărei lideri politici au eşuat în încercarea de a construi o singură autostradă în 30 de ani – îşi lasă vecinii s-o priveze de singurul avantaj al ei, atrăgând traficul cu rutele lor ocolitoare, dar mai funcţionale.
Aceste critici nu se bazează pe un punct de vedere naţionalist, subliniază autorul. Acestea trebuie privite drept critici ale unei regiuni europene către alta. Deoarece trebuie să existe o competiţie sănătoasă în dezvoltarea rutelor de tranzit, ca în toate celelalte domenii – ruta cea mai bună să câştige. Nu este vorba de o competiţie între două popoare – acelaşi principiu trebuie aplicat dacă un coridor de vest, între România şi Bulgaria, concurează cu unul de est, afirmă Ivan Dikov.
