Paradisurile Fiscale: O Luptă Continuă în Fața Schimbărilor Globale
De aproape un secol, guvernele din întreaga lume au încercat să combată fenomenul paradisurilor fiscale. Cu toate acestea, la summitul G20 de la Londra, programat pentru 2 aprilie, se va discuta despre progresele realizate în acest domeniu. Se așteaptă ca participanții să abordeze subiectul cu o determinare crescută și poate chiar să publice o listă cu jurisdicțiile care nu vor mai putea atrage bănci dacă acestea doresc să opereze în țările respective.
Unii comentatori ar putea celebra sfârșitul paradisurilor fiscale, similar cu entuziasmul manifestat acum câțiva ani când s-a crezut că aceste zone au dispărut din Europa datorită unui acord internațional considerat impresionant dar superficial. Totuși, realitatea este diferită: paradisurile fiscale continuă să existe și vor persista până când fiecare națiune va începe automat schimbul de informații fiscale cu celelalte.
Într-un astfel de scenariu, niciun individ sau companie nu ar putea evita impozitele propriei țări prin deschiderea unui cont bancar sau a unei filiale într-o jurisdicție străină care oferă scutiri fiscale. Acest principiu simplu a fost enunțat încă din 1928 la o conferință internațională organizată de Societatea Națiunilor la Bruxelles.
Pentru ca acest principiu să devină realitate, era necesară includerea sa în convențiile fiscale bilaterale și implementarea efectivă a acestora. Îns însăși ideea a stârnit nemulțumiri printre diverse state, inclusiv Elveția. De-a lungul celor opt decenii următoare, paradisurile fiscale au întârziat adoptarea și aplicarea acestor măsuri.
Istoria acestei probleme este complexa: primul model de convenție fiscal bilateral a fost creat în 1928; apoi au urmat convențiile din 1943 (Mexico), 1946 (Londra) și activitatea OECE începută în 1949; iar OECD preia inițiativa în 1956 elaborând modele actualizate periodic până la ultima versiune din iulie 2008.
Cu toate acestea, schimbul automat de informații nu este încă pe agenda principalelor discuții internaționale. Modelul OECD stipulează că un stat semnatar al unei convenții bilaterale va oferi date altui stat doar dacă acesta îi solicită informațiile într-o manieră justificată – ceea ce face ca procesul să fie unul ad-hoc.
Articolului 26 al modelului prevede că statele vor schimba informații „cu adevărata relevanță”. Această formulare are rolul de a asigura un schimb amplu de date financiare fără ca statele contractante să poată solicita informații improbabile pentru clarificarea situației financiare ale contribuabililor specifici.
Recent, fiscul american a obținut succes împotriva unei bănci elvețiene cerând detalii despre un număr limitat de contribuabili suspectați; totuși cererea ulterioară pentru o listare extinsă nu a fost acceptată. Până recent, Elveția și alte țări precum Austria sau Luxemburg refuzau chiar confirmarea principiilor stabilite prin articolului menționat anterior.
Acest articol stipulează obligația furnizării datelor solicitate chiar dacă sunt protejate prin secret bancar – însă această poziție s-a modificat treptat iar unele dintre aceste națiuni au început eliminarea rezervei față de articolului respectiv. Rămâne întrebarea dacă aceasta va duce rapid la aplicabilitate practică?
Le Monde avertizează că odată ce principiile sunt acceptate oficial prin OECD ele nu se vor aplica decât după ce cele patru țări implicate le integrează efectiv în noile lor convenții bilaterale – ceea ce presupune deschiderea unor negocieri complexe care pot genera multe referendumuri interne in Elveția.
Mai mult decât atât, băncile elvețiene s-au pregătit deja pentru eventuale obstacole legate de divulgarea secretului bancar; astfel ele își îndreaptau atenția către alternative mai greu accesibile precum Bahamas sau Singapore pentru clienții lor internaționali.
