Europa de Est nu va plăti ce nu poate să plătească: datoriile denominate în euro

Grecia este doar una din ‘bombele datoriilor’ pe punctul de a exploda. Datoriile ipotecare din economiile post-comuniste sunt şi mai explozive. Deşi majoritatea acestor state nu sunt în eurozonă, datoriile lor sunt într-o mare măsură denominate în euro.

Aproximativ 87% din datoriile Letoniei sunt în euro sau în alte monede străine şi sunt făcute în mare parte la bănci suedeze, în timp ce Ungaria şi România au datorii în euro în principal la bănci austriece. Guvernele acestor state au împrumutat nu pentru a finanţa un deficit bugetar, aşa cum s-a întâmplat în Grecia, ci pentru a-şi susţine ratele de schimb şi a împiedica incapacitatea de plată a sectorului privat către băncile străine, notează Michael Hudson, profesor de economie la Universitatea din Missouri, în paginile cotidianului britanic Financial Times.

Toate aceste datorii sunt extrem de greu de plătit deoarece multe din aceste state au deficite comerciale din ce în ce mai mari şi se scufundă în recesiune. Odată ce preţurile la proprietăţi s-au prăbuşit, deficitele comerciale nu mai sunt finanţate de influxul de împrumuturi ipotecare în monedă străină. În ultimul an, aceste ţări au susţinut ratele de schimb împrumutând de la Uniunea Europeană şi de la Fondul Monetar Internaţional.

Termenii acestui împrumut sunt însă nesustenabili din punct de vedere politic: reduceri puternice în bugetul sectorului public, rate ale impozitelor mai mari pe munca deja suprataxată şi planuri de austeritate care contractează economiile şi determină şi mai mulţi lucrători să emigreze.
Bancherii din Suedia, Austria şi Marea Britanie sunt pe punctul de a descoperi că extinderea împrumuturilor la naţiuni care nu pot (sau nu vor) plăti poate fi problema lor, nu a celor care au luat împrumutul.

Întrebarea este cine va suporta costurile. Păstrarea datoriilor denominate în euro va falimenta o mare parte din mediul de afaceri local. Invers, redenominarea în monedele locale depreciate ar lăsa fără capital multe din băncile cu capital în euro. Aceste bănci sunt până la urmă bănci străine şi într-un final guvernele trebuie să reprezinte electoratele lor de acasă. Băncile străine nu votează.

Există o recunoaştere din ce în ce mai pronunţată a faptului că economiile postcomuniste au fost structurate de la început pentru ca interesele străine să beneficieze, nu economiile locale. Spre exemplu, în Letonia, munca este impozitată cu peste 50%, în timp ce impozitele pe proprietăţi sunt mai puţin de 1%, ceea ce încurajează speculaţiile.
Această filosofie vicleană a impozitării au făcut din ‘tigrii baltici’ şi din Europa Centrală pieţe de împrumut bancar pentru băncile suedeze şi austriece, chiar dacă forţa de muncă locală s-a chinuit să îşi găsească slujbe bine plătite. Nicio situaţie asemănătoare nu poate fi întâlnită în Europa Occidentală sau în America de Nord.

Potrivit lui Hudson, pare nerezonabil şi nerealist ca sectoare largi ale noilor populaţii europene să suporte constrângeri salariale toată viaţa, reduse la statutul de sclavi ai creditelor. Viitoarele relaţii dintre Vechea şi Noua Europă vor depinde de dorinţa eurozonei de a face economiile europene mai solvente – prin credite mai productive şi printr-un sistem de impozitare care avantajează mai puţin rentierii şi promovează mai degrabă locurile de muncă decât inflaţia.

În plus, pentru aceste ţări, soluţia este o schimbare majoră a accentului impozitelor de pe muncă pe teren. Nu există o alternativă corectă. Altfel, vechiul conflict dintre creditori şi debitori riscă să împartă Europa în tabere opuse.

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata