În majoritatea cărților despre istoria Europei, scrise de academicieni sunt ilizibile pentru publicul larg. Acestea tind să fie pline de jargon și să se concentreze pe subiecte academice obosite, precum „deficitul democratic”.

Astfel, din când în când, apare câte o carte care face o perspectivă mai mare în loc să se apropie, evitând acronimele și încercând de fapt să răspundă la întrebarea principală pe care mulți cetățeni o au de mult timp:

Cine deține puterea în Europa? Cine ia deciziile la Bruxelles?

În această carte,  „Cercul de stele ajută publicul larg să înțeleagă de ce trăim într-o Europă diferită față de cea de acum câțiva ani

O astfel de „macro carte” este Circle of Stars; A History of the EU and the People Who Made It (Yale University Press) de Dermot Hodson, profesor de economie politică și tehnologii digitale la Universitatea Loughborough din Londra și profesor invitat la Colegiul Europei din Bruges.

În viziunea sa, Dermot Hodson, care a lucrat anterior pentru Comisia Europeană, arată foarte clar, în această carte ușor de citit (în care apar persoane reale) că statele membre sunt cele care dețin cea mai mare parte a puterii la Bruxelles – și din ce în ce mai mult.

Acest lucru se datorează faptului că, spre deosebire de falsa narațiune populară, statele membre nu au cedat niciodată competențe naționale majore Comisiei Europene, cu excepția domeniilor agriculturii, comerțului și a altor câteva.

În schimb, acestea au pus în comun unele competențe naționale între ele și au primit în schimb suveranitate colectivă.

Acest proces s-a accelerat de la Tratatul de la Maastricht din 1992, deoarece, așa cum Alan Milward susținea deja în formidabila sa carte The European Rescue of the Nation-State din 1992, liderii naționali au descoperit că, datorită UE, sunt mai puternici decât ar fi fost fără UE.

În cartea sa, Hodson scrie: „Liderii naționali au rămas alături de UE după Maastricht nu pentru că au împărtășit un angajament ideologic față de o uniune tot mai strânsă, ci pentru că au crezut că țările lor ar putea gestiona mai eficient crizele globale dacă ar lucra împreună.”

Din mai multe motive, imediat după căderea Zidului Berlinului și după dezintegrarea Uniunii Sovietice, liderii naționali au decis proiecte noi și ambițioase în domenii până atunci naționale: euro; Schengen și mai multă cooperare în domeniul justiției și afacerilor interne; politica externă și de securitate.

Aceste domenii erau extrem de sensibile în multe state membre. Prin urmare, liderii nu au acordat Comisiei Europene puteri decizionale de mare anvergură, ci au păstrat ei înșiși controlul asupra acestor domenii, cerând unanimitate – ceea ce înseamnă că toate capitalele naționale trebuie să fie de acord asupra oricărei decizii și au drept de veto în aproape orice.

În ultimii doi ani, această tendință a devenit și mai puternică pe măsură ce statele membre s-au confruntat cu probleme pe care nu le puteau rezolva singure, cum ar fi schimbările climatice și ascensiunea unor puternice multinaționale digitale precum Google, Microsoft și Amazon.

În același timp, o serie de șocuri, în mare parte externe, au zguduit fundațiile UE: criza financiară și criza euro, criza refugiaților, atacurile teroriste, pandemia și invazia Rusiei în Ucraina, toate acestea i-au forțat pe liderii naționali să pună în comun resursele și puterile.

Din cauza tuturor acestor presiuni, șefii de stat și de guvern s-au confruntat de fiecare dată cu o alegere dură: fie să lase UE să se destrame, fie să europenizeze și domenii extrem de sensibile precum sănătatea, securitatea și apărarea.

Faptul că au ales această din urmă variantă este semnificativ. Există o singură explicație: nu au vrut ca UE să se destrame.

Această europenizare sporită a avut însă un preț: mai multă putere pentru liderii naționali la Bruxelles. De la vaccinurile europene până la programul de redresare de 800 de miliarde de euro după pandemie și la politicile de imigrație, liderii sunt mai mult ca niciodată la volan la Bruxelles.

Practic, dacă înainte luau toate deciziile importante în Europa și apoi se retrăgeau pentru a lăsa Comisia Europeană să gestioneze punerea în aplicare a acestor decizii, în prezent nu mai fac un pas înapoi și rămân implicați și în punerea în aplicare.

De exemplu, reprezentanții naționali co-decid împreună cu comisia cu privire la proiectele naționale ale fiecăruia dintre ei care obțin fonduri de recuperare, în loc să lase acest lucru pe seama experților Comisiei; ei examinează meticulos (și uneori modifică) proiectele de contracte pentru vaccinuri ale Comisiei; și, de asemenea, co-semnează acorduri cu țări terțe privind migrația, cum ar fi cel (deja ratat) cu Tunisia din 2023.

În prezent, din păcate, liderii naționali își țin electoratul în întuneric cu privire la responsabilitățile lor crescânde de la Bruxelles.

Aceștia continuă să se ia la trântă cu presupușii „eurocrați” atotputernici, negându-și propria lor putere în creștere în Europa. În mod clar, ei preferă ca cetățenii să creadă vechea poveste a unei birocrații monstruoase de la Bruxelles care acționează de una singură în detrimentul statelor membre – chiar dacă astăzi acest lucru este mai puțin adevărat ca niciodată.

În acest sens, Hodson abordează acest aspect, dar ar fi putut fi mult mai puternic în prezent.

Aşadar, Circle of Stars ajută publicul larg să înțeleagă de ce trăim într-o Europă diferită față de cea de acum câțiva ani. În trecut, narațiunea era adesea că, cu cât Comisia devenea mai puternică, cu atât mai puțină putere rămânea statelor membre și invers. Acest lucru nu mai este valabil. Astăzi, atât Comisia, cât și statele membre își sporesc puterile în tandem. Dacă publicul ar ști acest lucru.

 

Sursa: euobserver.com

Pentru a fi la curent cu toate știrile, urmărește Financiarul.ro și pe Google News

Parteneri

Articole recomandate din rețeaua noastră
Circle of Stars UE