La o datorie publică mai mare, inflaţia creşte

Pe termen scurt, inflaţia în Europa va fi mai mare decât cea înregistrată în ultimii ani, dar nu va ajunge la nivelul de 4-6% estimat pentru Statele Unite. Datoria publică poate fi rezonabilă dacă se situează în limite acceptabile şi serveşte la finanţarea investiţiilor.

Dar dacă este prea ridicată, aşa cum este în prezent, nu e bine. Ea reduce încrederea oamenilor în instituţiile publice, limitează libertatea de acţiune a guvernelor, împovărează viitoarea sarcină fiscală, frânează creşterea economică şi conduce, pe termen lung, la inflaţie, scrie ziarul elveţian Le Temps.
În general, este valabilă următoarea formulă: datorie publică ridicată+ lichidităţi ridicate+ o bună conjunctură = inflaţie mare.

Această formulă reflectă experienţa istorică prin care Germania a trecut de două ori în secolul al XX-lea. În timpul celor două războaie mondiale, statul s-a îndatorat puternic ca să-şi poată finanţa cheltuielile. Băncile centrale l-au finanţat printr-o aprovizionare generoasă cu lichidităţi. Atunci când a fost din ce în ce mai evidentă nevoia de bunuri civile după războaie, nu au existat capacităţile corespunzătoare şi au rezultat majorări de preţuri.

După primul război mondial, a fost o inflaţie deschisă, iar după al doilea război, o inflaţie ascunsă datorită controlului asupra preţurilor. În ambele cazuri, era necesară o reformă monetară.
O asemenea situaţie se poate produce şi pe timp de pace. De exemplu, când se produce o recesiune, statul solicită o contribuţie mai mare a capacităţilor de producţie prin creşterea cheltuielilor.

Banca centrală pune la dispoziţie lichidităţile necesare în acest scop. Când totul se pune din nou în mişcare, rezultă o strangulare la nivelul capacităţilor dacă politica bugetară şi monetară rămâne neschimbată şi preţurile cresc. Este vorba de actuala situaţie. Unii economişti vorbesc în acest caz de un ‘al treilea război mondial’.
Dar inflaţia poate rezulta şi în al mod din datoria publică.

În cursul ultimelor secole, regii şi prinţii au diminuat valoarea metalului monedelor ca să-şi reducă datoriile. Este vorba de ceea ce se numeşte ‘debasement’ (devalorizare). Acest lucru nu mai este posibil acum, dat fiind că se foloseşte bancnota de hârtie. Dar în acest caz, statul îşi poate plăti datoriile în sensul că favorizează sau tolerează inflaţia: foloseşte bani care au valoare mai mică.

Economiştii băncii americane de investiţii, Morgan Stanley, au arătat într-un studiu recent că nu este vorba numai de o teorie. Ei au vrut să afle cum au reuşit Statele Unite, în anii de după război, să-şi reducă sensibil datoria publică constituită în cursul celui de-al doilea război mondial (de la 106% din PIB în 1946 la 36% în 2003).

În principiu, acest lucru ar fi fost posibil în 3 moduri: (a) aplicarea unei politici fiscale restrictive şi realizarea de excedente bugetare, (b) o creştere ridicată reală şi o majorare corespunzătoare a Produsului Intern Brut sau (c) printr-o inflaţie mai ridicată, deci o diminuare a valorii banilor. Rezultatul studiului este că în primul rând inflaţia este cea care a redus datoria publică.

Din nefericire, un asemenea calcul nu este posibil pentru Europa, deoarece o serie de state s-au achitat de datorii prin aplicarea de reforme monetare după război. Totuşi, Morgan Stanley face şi o estimare interesantă: dacă americanii nu vor ca actuala lor datorie publică să crească în următorii ani, ei au două alternative:
fie menţin inflaţia la un nivel constant de 2% şi realizează excedente bugetare de 2,4%, fie renunţă la aceste excedente şi atunci trebuie să tolereze o inflaţie de 4-6% pe an.

Economiştii de la Morgan Stanley consideră că primul scenariu, cel cu obiectivul bugetar ambiţios, este puţin realist dat fiind majorarea cheltuielilor, ca de exemplu în domeniul sănătăţii. În consecinţă, ei recomandă al doilea scenariu, al unei inflaţii mai ridicate.
În Statele Unite sunt mulţi economişti care împărtăşesc aceeaşi opinie. În plus, Olivier Blanchard, noul economist şef al Fondului Monetar Internaţional (FMI), a recomandat în ultimele zile ca ţările să accepte o mai mare creştere a preţurilor.

În Europa, situaţia nu este deloc diferită. Este adevărat că datoria publică este mai ridicată (aproximativ 75% în Germania, în 2010). Acest lucru înseamnă că nu mai este nevoie de obiective de politică fiscală atât de ambiţioase ca să se menţină nivelul atins.
Pe de altă parte, creşterea reală nu este foarte ridicată dat fiind costurile demografice şi structurale. Chiar dacă deficitele bugetare vor coborî curând sub 3%, nu va putea fi împiedicată o nouă creştere a datoriei publice decât dacă inflaţia progresează mai puternic.

Îngrijorarea că datoria publică va duce la creşterea inflaţiei nu este nejustificată pentru investitori. Între ele există un raport real. Pe termen mediu, inflaţia în Europa va fi mai mare decât cea înregistrată în ultimii ani, dar nu va fi totuşi la fel de ridicată ca cea prevăzută pentru Statele Unite, 4- 6%. Paralel, datoria publică va creşte odată cu toate efectele negative asupra încrederii în autorităţile publice.

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata