Arhivele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) din București conțin un volum impresionant de 20 km de documente ale fostei poliții politice. Acum două decenii, cuplul Ceausescu a fost executat în urma unui proces controversat, un eveniment care rămâne o amprentă dureroasă asupra României post-comuniste, conform publicației franceze Le Figaro.
Deși nu o recunoaște deschis, Dan Voinea este conștient că pe 25 decembrie 1989 a devenit o unealtă în mâinile istoriei. La acea vreme avea 39 de ani și ocupa funcția de judecător de instrucție. În ziua respectivă, generalul Stănculescu, ministru al Apărării în cadrul Frontului Salvării Naționale (FSN), organizația care a preluat puterea după căderea Partidului Comunist Român (PCR), l-a contactat pentru a solicita redactarea rapidă a unui dosar împotriva soților Ceausescu, aflați sub arest într-o unitate militară din Târgoviște. Din cauza urgenței situației, acuzațiile au fost formulate într-un timp record și procesul s-a desfășurat în secret.
În sala de judecată se aflau doar doi avocați desemnați din oficiu, doi judecători, un grefier și câțiva reprezentanți ai poporului alături de un soldat care filma întreaga scenă. “M-am așteptat la un proces corect; însă cei din vârful ierarhiei cereau capul lui Ceausescu fără milă. Nimeni nu mi-a spus că vor fi executați imediat”, își amintește Voinea. Procesul s-a finalizat într-o oră: “S-a terminat la ora 15”, adaugă el. Cerusem pedeapsa capitală; soții Ceausescu au refuzat să facă apel și au fost duși imediat în curtea unității militare unde trei soldați i-au executat.
Fostul procuror militar recunoaște că inițial s-a simțit “ușurat”. Totuși, acum regretă faptul că moartea celor doi dictatori pe care îi detesta nu a adus schimbări semnificative: “Nomenclatura actualei puteri a confiscat revoluția.” Fostele cadre comuniste continuând să controleze politica și economia țării sub alte forme. Cu ironie amară spune Voinea: „Dacă n-ar fi fost împușcat în ’89, Ceausescu ar fi ajuns senator.”
În decembrie ’89, Ladislau-Antoniu Csendes avea doar 25 de ani și astazi conduce CNSAS-ul considerând că acest organism păstrează aproximativ 90% dintre arhivele create de fosta poliție politică comunistă ce se întind pe o lungime totalizată de 20 km liniari. CNSAS-ul a fost fondat în anul 1999 dar abia după venirea la putere a președintelui Traian Bățescu în anul 2005 acesta putea funcționa efectiv datorită lipsei voinței politice anterioare.
“Până in anul 2004,” confirmând afirmațiile sale Csendes menționează: „CNSAS avea doar un kilometru de arhive.” Securitatea era practic un stat paralel cu sute de mii informatori activi printre cetățeni pentru menținerea unei atmosfere constante de frică social-politică prin reguli absurde menite să demonstreze controlul absolut asupra societatii românești; spre exemplu își amintește el cum era interzis cântatul între orele două și cinci după-amiaza – altfel risca amenzi severe.
Frica generată era atât de profund încât autocenzura devenise norma cotidianului românesc iar opoziția organizată lipsea aproape complet; existau doar disidenți izolați ce erau condamnați fie la exil fie supravegheați constant acasă – despre acești opozanți puțin se mai discutase ulterior.
La începuturile anilor ’90 arhivele Securității au fost redistribuite între instituțiile rebotezate SRI (Serviciul Român De Informații), SIE (Serviciul De Informații Externe) si Ministerul Justiției . Marius Oprea ,un arheolog dedicandu-se acum investigării trecutului comunist ,susține cu tărăgănare dispariția multora dintre aceste dosare . El respinge ideea ca securitatea sa acționat mai puțin decât omologii lor germani : „Arhivele Stasi aveau o lungime totalizata in jur dе160 km iar când zidurile Berlin-ului s-au prabușit agenţii au avut timp sa distrugа aproximativ20km in doua luni”.
Marius Oprea conduce Institututl De Investigare A Crimelor Comunismului creat in anul2005 ,o agenție tratata ca ONG avand resurse financiare limitate si dificultati majore in asigurarea salariilor celor treizeci angajaţi ai institutiei . Institutia intentase procese impotriva unor patru sute foşti ofiteri ai securităţii : „Nici măcar n-au ajuns să fie audiaţi”, afirmând Oprea,”ni s-a spus pur şi simplu cа faptele sunt prescrise”.
România nu dispune niciodatã dе tradiţii democratice solide astfel încât crime grave rămân nesancţionate recunoaşte Laura Ştefan ,jurista membrа а unei ONG-uri specializate в lupta anti-corupţie . Corupţia reprezintǎ о problemǎ majorǎ ce persistǎ chiar şi sub presiunile Uniunii Europene ; ea adaugǎ : „elitele politice cred cа pot face orice inclusiv confunda banii publici с u propriii bani”.
Sociologul Silviu Matei aparţine aceleaşi generaţii ca Laura ; are treizeci şi trei dе ani şі observӑ cӑ aniversarea а douӑzeci а caderii comunismuluі stârneşte foarte puţin interes в România.”Mai avem mult pânӑ ne vom trezi memoria colectivӑ”Reflecții asupra trecutului comunist al României: O privire contemporană
Într-o discuție recentă, Matei a subliniat o observație făcută la începutul secolului XX de un intelectual francez, care considera România ca fiind la intersecția Orientului, un loc unde totul este perceput cu o ușurință deranjantă. Această remarcă pare să rămână relevantă și astăzi.
Aceeași opinie este împărtășită și de Cristian Mungiu, regizor premiat cu Palme d’Or la Festivalul de Film de la Cannes pentru pelicula „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, prima parte a trilogiei „Amintiri din epoca de aur”. Acest film oferă o imagine detaliată a vieții cotidiene în România anilor ’80 sub regimul comunist. Celelalte două filme din serie urmează să fie prezentate curând la Paris, după ce au avut un impact semnificativ în București.
În anul 1989, Mungiu activa ca jurnalist într-o revistă studențească din Iași. El își amintește că „libertatea” pe atunci consta în absența unei fotografii cu Ceaușescu pe prima pagină. Regizorul a decis să creeze această trilogie deoarece a observat că după două decenii post-comuniste, conceptul de comunism s-a transformat într-un subiect abstract pentru mulți români. Nimeni nu își asumă responsabilitatea pentru evenimentele petrecute; majoritatea preferând să creadă că Ceaușescu era singurul vinovat – iar el nu mai este printre noi. Revoluția din ’89 devine astfel un „secret familial”.
Deși toată lumea cunoaște adevărul despre acele vremuri tumultoase, puțini sunt dispuși să discute deschis despre ele. Se pare că românii simt rușine față de compromisurile făcute în perioada comunistă și față de revoluția lor violent contestată – singura revoluție sângeroasă din Europa (cu aproximativ 700 de victime conform Le Figaro) – precum și față de manipulările sordide care au marcat acea perioadă.
La hotelul Crown Plaza, Ion Iliescu, fost președinte al României și lider al Partidului Social Democrat (PSD), continuând tradiția acestui partid derivat din fostul Partid Comunist, susține fără ezitare mitologia unei mișcări populare spontane în ’89. Acest politician care odinioară ocupa funcții importante sub regimul lui Ceaușescu respinge ideea unui complot sau loviturii de stat.
Iliescu afirmase că acțiunile sale vizavi de lichidarea lui Ceaușescu au fost motivate doar prin dorința de a opri destabilizarea provocată de grupuri ostile noului guvern. La vârsta sa avansată (79 ani), el continuie discursurile ideologice fără regreturi evidente legate trecut.
Un alt personaj controversat este generalul Nicolae Pleșațiu care conducea departamentul informațiilor externe ale Securității între anii 1980-1984; acesta murise recent dar fusese considerat nevinovat într-un proces legat atât timp cât faptele sale erau discutabile chiar dacă implicarea sa era evident documentată.
Pe lângă acestea se adaugã faptul cã foști securiști beneficiază adesea pensii exorbitante comparativ cu cele ale victimelor lor; acest lucru stârnește indignare printre istoricii contemporani precum Vladimir Tismaneanu care solicitase revizuirea acestor privilegii financiare acordate foștilor ofițeri ai poliției politice comuniste.
Prezentând aceste aspecte complexe ale istoriei recente românești într-un cadru public formal cum ar fi Parlamentul Român – Traian Bãsescu avusese curajul rar întâlnit până atunci să condamne crimele comise în numele comunismului – reacțiile adverse nu s-au lãsât aşteptate: huiduieli şi ironii venind chiar din partea colegilor parlamentari ai opoziției extremiste.
Astfel se conturează imaginea unui trecut greu digerabil pentru societatea românească actualã; o ereditate ce rămâne parțial nerezolvatã şi plină încărcătura emoționalã ce afecteazã percepțiile generațiilor viitoare asupra identității naționale post-comuniste.
