Noul cabinet israelian,
condus de o facțiune de dreapta,
se confruntă cu o provocare majoră: să evite aprofundarea izolării diplomatice a Israelului,
care a fost intens criticat pentru recentele acțiuni militare din Fâșia Gaza. Această situație este agravată de îngrijorările crescânde ale comunității internaționale cu privire la continuarea procesului de pace cu palestinienii, conform publicației franceze Liberation.
În cadrul discursului său inaugural, Benjamin Netanyahu a exprimat disponibilitatea sa de a iniția negocieri de pace cu palestinienii, fără însă a menționa posibilitatea creării unui stat independent. Așa cum era de anticipat, el a obținut votul favorabil al Knesset-ului (parlamentul israelian). Guvernul său este cel mai numeros din istoria țării, având treizeci de miniștri – inclusiv mai mulți fără portofoliu – și șapte miniștri adjuncți.
Distribuirea ministerelor esențiale reflectă raporturile interne din cadrul coaliției formate sub conducerea lui Netanyahu după alegerile parlamentare din 10 februarie. În schimbul sprijinului acordat partidului său în extremis, liderul Partidului Muncii, Ehud Barak, păstrează Ministerul Apărării și primește alte patru portofolii ministeriale.
Acest parteneriat cu stânga era crucial pentru temperarea tendințelor radicale ale noului guvern format din partide religioase și naționaliste care susțin continuarea ocupației teritoriilor palestiniene. Aceste poziții ar putea provoca tensiuni directe între Israel și Europa sau chiar cu noua administrație americană condusă de Obama,
care s-a pronunțat ferm împotriva extinderii coloniilor și asupra statutului Ierusalimului Estic.
Includerea laburiștilor în guvern are rolul suplimentar de a atenua temerile internaționale generate prin numirea controversată a lui Avigdor Lieberman ca ministru al afacerilor externe; acesta conduce un partid extremist numit Israel Beiteinu.
Netanyahu își păstrează o autonomie considerabilă în gestionarea dosarului palestinian – similar altora dintre predecesorii săi – având deja experiența conducerii între 1996 și 1999. El susține dezvoltarea economică pe teritoriile palestiniene ca fiind esențială pentru crearea „condițiilor favorabile” unui eventual acord pașnic.
Recenta sa retorică s-a orientat spre conciliere; el le-a transmis liderilor Autorității Palestiniene că „dacă doriți într-adevăr pacea”, aceasta poate fi realizată printr-o colaborare pe trei direcții: economică, securitară și politică.”
Analizând contextul actual al relațiilor internaționale, premierul va trebui să demonstreze pragmatism față cererile Europei și Statelor Unite privind desființarea posturilor militare în Cisiordania – un demers ce se aliniază viziunilor sale economice. Conform observațiilor experților precum Shlomo Avineri – profesor la Universitatea Ebraică din Ierusalim – deciziile lui Netanyahu legate de problema palestiniană nu vor diferi semnificativ față cele adoptate anterior de Olmert datorită presiunilor externe constante.”
div>