Reducerea salariilor parlamentarilor italieni: mai multe îndoieli decât acorduri

Ministrul italian al simplificării legislative, Roberto Calderoli, a propus reducerea salariilor deputaţilor, senatorilor şi miniştrilor. Propunerea se bucură de sprijin în cadrul majorităţii aflate la guvernare şi chiar şi opoziţia, deşi o consideră inadecvată, nu se dă oficial înapoi, notează ziarul italian Corriere della Sera.

„Trebuie să înceapă să plătească cine nu a dat niciodată sau cine a luat prea mult”, a declarat Calderoli într-un interviu pentru ziarul la Stampa. „Politicienii trebuie să fie primii care să facă sacrificii”, avertizează şi preşedintele Senatului, Renato Schifani. „Casta” politicienilor este gata să dea un semnal de bunăvoinţă, cel puţin în vorbe.
Ministrul apărării, Ignazio La Russa, intenţionează să propună Poporului Libertăţii (PdL, aflat la guvernare, centru-dreapta) „să consacre în fiecare an suma pe o lună” din indemnizaţia parlamentară. Măsura va fi extinsă „la toţi cei care au responsabilităţi politice şi manageriale legate de politică”.

Fabrizio Cicchitto, liderul deputaţilor din PdL, este de acord asupra necesităţii de a opera „reduceri semnificative din cheltuielile publice”, dar cu condiţia ca ministrul de finanţe Giulio Tremonti „să opereze reduceri sau să blocheze cheltuielile regiunilor, provinciilor şi comunităţilor montane”.
Liderul grupului PdL din Senat, Maurizio Gasparri, a îndemnat clasa politică să dea exemplul printr-un „semnal clar de participare şi respect”, Dar procentul de 5% preconizat de Calderoli nu este suficient, însemnând circa 40.000 de euro pentru fiecare senator.

Liderul senatorilor din Partidul Democrat (PD, centru-stânga), Anna Finocchiaro, a invitat guvernul să renunţe la prevederi ocazionale şi să caute soluţii structurale: „A reduce salariile unul număr de 1.000 de parlamentari nu rezolvă problemele”, spune Finocchiaro. Liderul grupului PD din Camera Deputaţilor, Dario Franceschini, s-a arătat mei deschis dialogului. „Propunerea lui Calderoli este bună. Cine conduce trebuie să dea un exemplu. Este un gest corect dar simbolic”, a declarat el precizând:

„Ar trebui avută în vedere o contribuţie de solidaritate pentru veniturile cele mai marľ’. Pe frontul opus, poziţia Ligii Nordului în Camera Deputaţilor nu este foarte diferită. „Ideea lui Calderoli este un semnal pozitiv, dar trebuie însoţită de măsuri structurale”, a afirmat liderul deputaţilor Ligii, Marco Reguzzoni.

Pe linia „maximei austerităţi” se înscrie şi Pier Ferdinando Casini, liderul Uniunii Creştin Democraţilor şi Democraţilor de Centru (UDC). Fostul preşedinte al Camerei Deputaţilor este gata de o confruntare în parlament, dar cu unele obiecţii: „Îmi asum angajamentul de a vota o prevedere care să redimensioneze salariile deputaţilor, dar cu condiţia să nu ajungă aşa cum s-a întâmplat cu provinciile.

În campania electorală toată lumea era de acord cu reducerea lor, dar după vot am rămas doar eď. Potrivit La Stampa, mulţi tind să creadă că o astfel de măsură ar putea avea efecte apreciabile asupra cheltuielilor publice, ceea ce nu este însă adevărat. În primul rând, propunerea, chiar dacă va fi extinsă la funcţionari publici de primă mărime, priveşte numai câteva mii de persoane.
În al doilea rând, autonomia regiunilor şi instituţiilor locale face practic imposibilă prevederea pentru toţi cei cu funcţie politică. În al treilea rând, chiar dacă ar privi întregul spectru politic, deci şi administraţiile locale, economiile ar fi derizorii.

Costul global al păturii politice nu depăşeşte 4 miliarde de euro pe an, ceea ce însemană că o tăiere de 5% ar duce la economii de 200 de milioane de euro, adică 0,2 miliarde de euro, sub 1% din cât este nevoie (25 de miliarde de euro). Admiţând că se începe imediat, în 2 ani se vor economisi 0,5 miliarde de euro, sau 2% din ceea ce este nevoie pentru a avea cheltuielile publice în ordine relativă. Restul de 98% va fi cerut cetăţenilor de rând.

Propunerea lui Calderoli nu trebuie însă considerată demagogie, relevă la Stampa, trebuind întărită nu pentru impactul ei asupra cheltuielilor publice, ci pentru semnificaţia ei simbolică, drept minim semnal de seriozitate al clasei politice.
Costurile adevărate ale politicii nu sunt cele directe, cu alte cuvinte suma salariilor castei, ci costurile indirecte, şi anume risipa resurselor publice, pe care corupţia şi proasta guvernare le impun în fiecare an. În faţa celor 4 miliarde de costuri directe politica costă în fiecare an 80 de miliarde, din cauza incapacităţii de a cheltui cu discernământ banii publici şi de a combate evaziunea fiscală.

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata