Lecții de la un mare pariu pe statisticile privind sărăcia

În 2018, doi economiști au făcut un pariu de 1.000 de lire sterline cu privire la viitoarele cifre privind sărăcia infantilă în Marea Britanie, iar eu am avut sarcina de a decide cine va câștiga.

Jonathan Portes de la King’s College din Londra a pariat că politicile dure de securitate socială vor crește rata principală a sărăciei de la 30% din copii în 2016-17 la peste 37% până în 2021-22. Modelul său economic prezicea o creștere la mai mult de 41 la sută. Christopher Snowdon, de la Institute of Economic Affairs, a luat cealaltă parte a pariului, spunând că a văzut previziuni similare mult prea des și că acestea nu reflectă niciodată realitatea.

Rolul meu a fost acela de arbitru independent în cazul în care exista un dezacord cu privire la rezultatul pariului. Existau diverse clauze care ar fi anulat pariul – de exemplu, dacă miniștrii nu ar fi pus în aplicare politicile pe care le promiseseră. Dar au făcut-o, iar rata sărăciei în rândul copiilor pentru 2021-22 a fost publicată joia trecută și a arătat o rată practic neschimbată la 29%. Spre ușurarea mea, hotărârea mea nu a fost necesară. Portes a recunoscut și a plătit.

Atât Portes, cât și Snowdon au subliniat ce au învățat din marele lor pariu. În opinia mea, există patru lecții importante pentru politica socială, pentru modul în care vorbim despre sărăcie și pentru previziunile complicate care rezultă din modelele economice.

În primul rând, trebuie să înțelegem de ce a greșit Portes. Măsura sărăciei în rândul copiilor în cauză a fost proporția de copii care trăiesc în gospodării cu venituri după costurile de locuință sub 60 % din mediana. Problema pentru Portes nu a fost o întoarcere a guvernului și o mai mare generozitate față de cei săraci, nici mai multe locuri de muncă ca răspuns la beneficiile zgârcite, ci eșecul de a prevedea că veniturile mediane ar putea crește atât de încet.

Nivelurile de securitate socială abia au crescut în această perioadă, dar au ținut pasul cu veniturile, în loc să rămână în urmă – ceea ce a însemnat că măsura principală a sărăciei relative a rămas neschimbată. Eșecul pariului lui Portes nu a avut nimic de-a face cu sărăcia și totul a avut de-a face cu o perioadă de performanță economică generală mult mai dezamăgitoare decât se aștepta el.

În al doilea rând, rezultă că rezultatele demonstrează că măsurile relative principale abuzează de cuvântul “sărăcie”. Sărăcia măsurată tinde să crească în vremuri bune, deoarece veniturile mediane reale cresc mai repede și mai multe persoane cad sub un prag legat de mediana. Acestea scad în perioadele nefavorabile, atunci când sărăcia reală crește.

În multe comunități din Regatul Unit există deprivare, iar în unele există sărăcie autentică. Tom Clark de la Joseph Rowntree Foundation evidențiază poveștile familiilor care suferă cu venituri sub pragul sărăciei în noua sa carte, Broke. Numărul celor implicați, care nu-și pot hrăni corespunzător copiii, este aproape sigur în creștere, dar reprezintă mult mai puțin de 30% dintre copii.

Nu ar trebui să ne bazăm pe o măsură de inegalitate defectuoasă pentru a descrie situația dificilă a celor mai rău situați din Marea Britanie.

În al treilea rând, pariul pierdut al lui Portes nu ar trebui să-i oprească pe economiști să încerce să prezică consecințele politicii de stat. Dar ei trebuie să fie mai transparenți cu privire la ceea ce poate merge prost cu previziunile. În ultimul deceniu, multe instituții economice respectate, inclusiv Institute for Fiscal Studies și Resolution Foundation, au făcut previziuni la fel de eronate cu privire la creșterea inegalității veniturilor și a nivelului de sărăcie.

Oficiul pentru Responsabilitate Bugetară este singurul care evidențiază în mod regulat erorile pe care le-a făcut în previziunile sale și enumeră public lecțiile învățate. Aceasta ar trebui să fie o practică normală.

În cele din urmă și cel mai important, ceea ce contează cu adevărat pentru reducerea reală a sărăciei este creșterea economică. Aceasta îmbunătățește perspectivele de ocupare a forței de muncă pentru cele mai sărace gospodării, furnizând în același timp mai multe fonduri pe care guvernul să le redistribuie, fără a-i face pe alții să o ducă mai rău.

Bineînțeles, abordarea sărăciei autentice este mai complicată decât generarea creșterii economice, dar, adevărul fie spus, nu atât de complicată.

Sursa – www.ft.com