Companiile de stat costă România 5,4 miliarde de lei anual

România cheltuiește anual aproximativ 5,4 miliarde de lei pentru a menține în viață companii de stat care, în multe cazuri, nici măcar nu își mai desfășoară activitatea. O analiză semnată de Dr. Victor Iancu arată că problema nu este privatizarea, ci lipsa totală a consecințelor juridice pentru inacțiune, o hemoragie cronică ce se perpetuează de trei decenii.

Hemoragie cronică, fără consecințe

Vorbim, pe bune, de o gaură uriașă în buget. Și nu e o criză de moment, ci o situație permanentizată. Două exemple sunt suficiente pentru a înțelege dimensiunea dezastrului. Petrotrans se află în faliment din 2007, fără nicio perspectivă de finalizare a procedurii. Iar SNCFR RA are zero angajați, dar datorii bugetare care au ajuns la 1,27 miliarde de lei. Stai puțin, cum vine asta? Ei bine, niciuna dintre aceste situații nu încalcă vreo prevedere legală.

Adevărul incomod este că statul român nu are niciun mecanism care să-l oblige să facă ceva cu activele pe care le deține și pe care, prin pasivitate, le distruge.

Cazul Hidroelectrica, un scandal fals

În dezbaterea publică aprinsă din ultima vreme, cazul Hidroelectrica este folosit ca argument populist. Numai că lucrurile stau puțin diferit. Hidroelectrica este deja listată la Bursa de Valori București din iulie 2023. Nu e o propunere, e un fapt împlinit. Propunerea actuală vizează vânzarea unui pachet suplimentar de 5-10% din acțiuni, statul rămânând acționar majoritar cu minimum 70%. Este o tranzacție bursieră standard, nu o cedare a controlului.

Faptul că se vorbește în continuare despre „listare” arată fie că criticii nu au citit documentul, fie că aleg un limbaj inexact pentru a manipula emoțional. Mai mult, argumentul este demolat de istoria recentă: compania a intrat în insolvență în 2012 tocmai pentru că statul o gestiona fără nicio disciplină. Redresarea a venit prin restructurare forțată, iar statutul de companie listată a impus transparență și audit independent. V-ați întrebat vreodată la ce ne folosește să avem companii opace? Întrebarea la care suveraniștii nu răspund rămâne simplă: cum servește mai bine interesul național un stat care deține 70% dintr-o companie transparentă față de unul care deține 80% dintr-una opacă și captivă politic?

O lege care, de fapt, nu obligă pe nimeni

E drept că există un document guvernamental recent care propune o politică de proprietate serioasă. Acesta separă rolurile statului (acționar, strateg, disciplinator) și introduce mecanisme de avertizare timpurie. Pe hârtie, sună excelent.

Problema fundamentală este că tot acest demers rămâne un fel de voluntariat ministerial. Legea 48/2025 definește și clasifică, dar nu obligă și nu sancționează inacțiunea. Un Memorandum la nivel de Guvern nu are forța juridică necesară pentru a produce schimbări reale. Până când inacțiunea nu îi va costa juridic și personal pe responsabili, avem doar un diagnostic bun, fără garanția tratamentului.

Calculul pe care nimeni nu îl face public

Dincolo de cifre, adevăratul argument fiscal stă în costul de oportunitate. Cu pierderile companiilor de stat din ultimii ani s-ar fi putut construi 3-4 spitale regionale. Cu miliardul de lei injectat în CEC Bank numai în 2025 s-ar fi putut finanța programe de sănătate publică pentru sute de mii de români. Veniturile potențiale din tranzacții (între 3 și 8 miliarde de lei din operațiuni cu Hidroelectrica, Romgaz și CEC Bank) nu sunt deloc neglijabile într-un context de deficit structural.

Niciun ministru nu prezintă acest calcul simplu: cât ne costă fiecare companie falimentară raportat la ce am putea face cu banii respectivi. Nu pentru că aritmetica e grea, ci pentru că răspunsul este incomod politic.

Investitorii vor fapte, nu documente

Pentru piețele de capital, nota de informare a Guvernului este un semnal pozitiv. Arată că statul român e capabil, măcar la nivel analitic, să-și ierarhizeze portofoliul. Dar piețele nu vor documente, ci execuție. Iar istoricul României în materie de execuție temperează orice entuziasm, cu jaloane PNRR transformate în exerciții formale și planuri de reformă evaporate în comisii.

Până la urmă, România nu a ales un model coerent de stat proprietar, precum cel nordic (pachete minoritare, management profesionist) sau cel est-european (vânzări disciplinate). A ales implicit un al treilea model (cel captiv), în care companiile de stat sunt instrumente clientelare. Documentul Guvernului este un prim pas pentru a ieși din acest model, dar succesul său nu depinde de calitatea textului, ci de voința politică și stabilitatea guvernamentală din perioada următoare.

Pentru a fi la curent cu toate știrile, urmărește Financiarul.ro și pe Google News