În urmă cu 50 de ani, la 12 iunie 1964, liderul populației de culoare și luptătorul pentru drepturile omului, Nelson Mandela era condamnat la închisoare pe viață. A fost eliberat după 26 de ani, la 11 februarie 1990.
Nelson Rolihlahla Mandela s-a născut la 18 iulie 1918, la Mvezo, Africa de Sud. Mandela a urmat cursurile Universității Fort Hare și ale Universității din Witwatersrand, unde a studiat dreptul.
Trăind în Johannesburg, el s-a implicat în politica anti-colonialistă, devenind membru al formațiunii politice Congresul Național African (1942) și a fost unul dintre întemeietorii Ligii Tinerilor, alături de William Nkomo, Walter Sisulu, Oliver R. Tambo, Ashby P. Mda.
Citeste si:
Spiritul organizatoric al lui Nelson Mandela s-a făcut remarcat în alcătuirea unui program politic al Ligii Tinerilor. Se milita pentru egalitatea în drepturi a tuturor africanilor și reprezentarea directă în Parlament. Totodată, programul lui Mandela specifica și revizuirea dreptului de proprietate (în acel moment persoanele de culoare nu aveau dreptul să dețină proprietăți funciare), precum și accesul la educație și cultură în mod liber, fără discriminări rasiale.
Necazurile și lupta propriu-zisă cu autoritățile au început în 1948, când Partidul Național, cel care-i reprezenta pe albi și promova politica de apartheid, a câștigat alegerile generale. În aceste condiții, Congresul Național African nu a recunoscut alegerile și a îndemnat toate persoanele de culoare la boicot.
Autoritățile au dispus arestarea sa și a apropiaților săi. Mandela a primit o sentință de privare de libertate cu suspendare, fiind acuzat de promovarea comunismului. De asemenea, a fost declarat persona non-grata, în Johannesburg, timp de șase luni. În ciuda restricției, Mandela și-a continuat activitatea de avocat alături de Oliver Tambo, reprezentând în instanță persoanele de culoare nedreptățite de legea apartheid-ului.
Mandela a fost arestat de mai multe ori, pentru ca apoi să fie judecat pentru înaltă trădare, iar Congresul Național a fost scos în afara legii. Procesul ”înaltei trădări” intentat lui Mandela și colaboratorilor avea să fie dat uitării un an mai târziu, în 1961, când autoritățile și-au îndreptat atenția către votarea noii Constituții, în care politica de apartheid era oficializată ca politică de stat.
În acest context, Nelson Mandela a adoptat o poziție extremă, îndemnând populația de culoare, printr-o serie de discursuri, la grevă generală. Răspunsul autorităților a fost unul extrem de dur: mobilizarea armatei și declararea stării de urgență. În același an, liderii africanilor de culoare în frunte cu Nelson Mandela au hotărât formarea unei grupări radicale de luptă contra guvernului. Legile apartheid-ului deveniseră tot mai dure, persoanele de culoare erau bătute pe stradă și maltratate de oricine, fără ca poliția să intervină.
Mandela a continuat lupta și pe plan extern, în 1962 participând la Conferința Pan-africană pentru Promovarea Drepturilor Omului, unde a fost primit cu deosebită simpatie inclusiv de către reprezentanții ONU.
La întoarcerea în țară, însă, a fost arestat sub acuzația de părăsire ilegală a țării și îndemn la revoltă. Condamnat pe viață la 12 iunie 1964, a fost eliberat, după 26 de ani închisoare, la 11 februarie 1990.
La un an după eliberarea sa din închisoare, în 1991, la prima Conferință a Congresului Național African (ANC) ținută pe teritoriul Africii de Sud, Nelson Mandela a fost ales președinte, iar Oliver Tambo a fost însărcinat să organizeze alegeri generale. În acest context, a condus negocierile cu președintele țării, F. W. de Klerk pentru abolirea politicii opresive a apartheidului și organizarea de alegeri universale.
Anul 1993 i-a adus recunoașterea internațională și respectul tuturor liderilor mondiali, prin acordarea Premiului Nobel pentru Pace, alături de fostul președinte al Africii de Sud, Frederik Willem de Klerk. A primit, de-a lungul timpului, peste 250 de distincții și medalii.
