Afganistan şi Irak, osmoza

Cele două războaie asiatice ale SUA, din Afganistan şi Irak, tind să se înfrăţească asemeni unor vase comunicante ca şi cum conflictul afgan ar intra în osmoză cu cel irakian.

Washingtonul încearcă să dezactiveze conflictul din Irak, unde la 31 august se va încheia retragerea trupelor sale de luptă, dar întăreşte totodată frontul afgan pentru ultima bătălie. Ambele conflicte prezintă o caracteristică comună: alţi doi actori uneltesc din umbră şi fac problematică ideea oricărei victorii, notează vineri ziarul El Pais.

Barack Obama va lăsa în Irak 50.000 de soldaţi din cei 144.000 existenţi la începutul preşedinţie sale, pentru ca acest contingent să se dedice pregătirii forţelor de securitate locale, astfel încât la sfârşitul anului 2011 să fie definitivată retragerea americană.
Deşi vor mai rămâne câteva mii de oameni în Irak, războiul practic va fi încheiat în privinţa morţilor la datorie a soldaţilor americani, ceea ce pentru Washington contează cel mai mult.

Nu se poate evita ca războiul să se prelungească dincolo de 2011, decât dacă victimele vor fi exclusiv irakieni, un acord care implică un al treilea actor în această dramă: Iranul care îşi dezvoltă industria sa nucleară. În primăvară, forţa aliată din Afganistan a făcut prima probă a ceea ce ar trebuie să fie ultima luptă, dar cu rezultate puţin promiţătoare.
În asemenea măsură încât a doua parte, prevăzută pentru la toamnă la Kandahar – fieful rezistenţei talibane – pare pusă sub semnul îndoielii. Ideea era de a pacifica, a institui o administraţie efectivă la Kabul şi de a transfera responsabilităţile unei armate afgane reînnoite, astfel încât preşedintele Obama să poată începe în 2014 o retragere similară celei irakiene.

Pentru aceasta însă pare obligatoriu ‘afganizarea’ războiului. Există încă şanse de a desface acest dublu nod gordian. Irakul nu are încă un guvern de la alegerile din 7 martie, în timp ce 3 forţe se tatonează pentru a decide care va fi coaliţia tr iumfătoare: partidul Iraquiya al lui Iyad Alawi, autointitulat laic deşi de sorginte şiită, cu 91 de mandate;
Alianţa Statului de Drept (AED) al premierului Nuri al Maliki, şiit cu legături cu Iranul şi 89 de mandate; şi Consiliul Suprem (ISCI), tot şiit şi preferatul Teheranului, cu 70 de locuri; niciunul cu majoritate absolută.

SUA promovează o alianţă a primelor două pentru a ţine Iranul la distanţă; dar Republica Islamică are probabil putere de veto şi va opta pentru o soluţie bazată pe a treia formaţiune politică. Este totuşi aşteptată reluarea la toamnă a negocierilor dintre Teheran y Washington, unde Iranul ar trebui să aducă dovezi palpabile că nu deţine bomba atomică şi s-ar putea ajunge la un acord privind formarea guvernului în Irak.

Şi în Afganistan vor avea loc alegeri legislative în septembrie care vor permite să fie calibrat sprijinul pe care îl deţine preşedintele Hamid Karzai pentru planul său de negociere a păcii cu talibanii sau cel puţin de a-i atrage în guvernul său pe cei care nu sprijină Al-Qaida. Iar în noiembrie va avea loc un summit al NATO la Lisabona unde se va trage linie şi se va face o nouă socoteală. Fiecare trebuie să cedeze puţin pentru a intra în acest joc al calculelor în care toţi speră să aibă ceva de câştigat şi să nu piardă unul singur.

SUA vor trebui să se resemneze în faţa unui Irak protejat de Iran pentru a se putea retrage; Teheranul să renunţe la arsenalul său nuclear; Afganistanul să-i coopteze la putere pe talibani; iar Pakistanul să recunoască un guvern de la Kabul prieten dar mai puţin legat, contrar fostului regim taliban, de serviciile sale secrete. Dar cu siguranţă aceasta este socoteala de acasă, care s-ar putea să nu se potrivească cu cea de la târg.

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata