Philip Augar, un fost bancher de investiții și autorul multor articole și mai multe cărți despre City și Wall Street, a afirmat că în cariera sa uluitoare bancherului Sir Win Bischoff care a fost şi președinte al Schroders, Citigroup și Lloyds Banking Group, a murit săptămâna trecută, carieră care a durat 60 de ani.
În plus, Patrick Jenkins de la MainFT a scris un minunat necrolog al lui Sir Win. Dacă ne oprim puțin mai mult pe fundalul carierei sale remarcabile, greu ar fi putut exista o altă perioadă în care cultura, practicile și modelul de afaceri al industriei s-au schimbat atât de mult ca în timpul vieții de muncă a unui om.
„Chiar și pentru cei dintre noi care am lucrat cu Bischoff în etapele mijlocii și ulterioare ale carierei sale (am făcut-o timp de cinci ani) este greu de imaginat simplitatea industriei în care a intrat în 1962, inițial cu Chase și apoi cu Schroders.
Citeste si:
Afacerile de pe Wall Street nu erau tocmai un picnic al ursuleților de pluș pe atunci, dar conflictul de interese a fost minimizat prin separarea funcțiilor bancare. Băncile de depozit din SUA au fost împiedicate să tranzacționeze cu valori mobiliare prin Legea Glass-Steagall, adoptată după prăbușirea din 1929. Cu băieții mari ținuți departe, parteneriatele cu pielea în joc și cantitățile modeste de capital aveau câmpul pentru ei înșiși.
Ratele fixe ale comisioanelor la tranzacționarea acțiunilor le-au oferit un trai confortabil, iar concurența era o chestiune de rivalitate amicală. Clienții corporativi erau considerați a fi pe viață, iar o bancă de investiții nu ar acționa niciodată într-o preluare ostilă împotriva clientului altei bănci”.
În opinia fostului partener Goldman Sachs, Geoffrey Boisi:
„Ideea că ai ataca o companie a fost atât de lipsită de domn, încât în primele etape a fost considerat aproape un act imoral. La sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970 a fost considerat nepotrivit de către bancherul generalist chiar să sugereze unui CEO să ia în considerare vânzarea afacerii sale. Era ca și cum i-ai cere să-și vândă unul dintre copiii săi.”
Lucrurile s-au schimbat la mijlocul anilor 1970. În 1974, Morgan Stanley a condus un atac asupra Electric Storage Battery (un client Goldman Sachs) și a dat startul erei preluărilor ostile și a concurenței acerbe interbancare. În anul următor, eliminarea comisiilor fixe de pe Wall Street a dus la o concurență intensă între comercianți.
Apoi, în 1979, structura de sindicat stabilită a fost ruptă când IBM a renunțat la bancherul său tradițional, Morgan Stanley, ca manager principal al primei sale emisiuni de obligațiuni în favoarea Salomon Brothers și Merrill Lynch. Relațiile bancare s-au încheiat cu adevărat.
Punctul de cotitură în City a venit mai târziu, odată cu dereglementarea Big Bang din 1986 a Bursei de Valori din Londra. Modelul bancar de investiții integrat din SUA – cu tranzacții cu valori mobiliare și consiliere corporativă sub același acoperiș – a înlocuit băncile comerciale, brokerii și dealerii separati anterior ale orașului.
Conflictele de interese erau ceva cu care Orașul nu a trebuit să se confrunte înainte, iar unii îl controlau mai bine decât alții. Cu recompensele în creștere și barierele în jos, „cumpărător ferește-te” a înlocuit „cuvântul meu este obligația mea” ca cod al orașului. Cartea lui Michael Lewis din 1989, Liar’s Poker, a scos în lumină acest lucru.
Pentru cine lucrezi, tipul ăsta sau frații Salomon? Pentru cine lucrezi? Întrebarea aceea i-a bântuit pe vânzători. Ori de câte ori un comerciant înșuruba un client și vânzătorul era supărat, comerciantul îl întreba pe vânzător: „Totuși, pentru cine lucrezi?” Mesajul a fost clar: Lucrezi pentru Salomon Brothers. Lucrezi pentru mine. Îți plătesc bonusul la sfârșitul anului. Așa că taci din gură, nenorocite.
Lewis nu a tăcut, dar majoritatea celorlalți critici au făcut-o. Școala din Chicago a dominat în anii 1980 și 90 și, în calitate de lideri încurajați pentru economia de piață liberă, băncile de investiții erau la conducere.
Un fost director JPMorgan, Alan Greenspan, a fost președintele Fed și în fastul lui. Inflația a fost sub control, ratele de schimb stabile și piețele în creștere. Băncile au convins Fed să amelioreze aplicarea Glass Steagall și legea a fost în cele din urmă abrogată în 1999. Aceasta a deschis ușa conglomeratelor de servicii financiare de o amploare și complexitate uluitoare.
„REGULA PIEȚEI” a fost titlul Newsweek pentru una dintre primele sale caracteristici ale secolului 21. Odată cu el au apărut noi tehnici financiare complexe și produse care pretind că au îmblânzit riscul. „Lasă piața să decidă” părea a fi răspunsul la fiecare problemă.
Desigur, nu a mers chiar așa. . .
Am ajuns repede în prăbușirea dot.com, scandalurile contabile de la începutul anilor 2000, oroarea crizei financiare globale și prăbușirile bancare în curs de azi.
Miliarde de dolari de amenzi, restituiri și despăgubiri pentru manipularea piețelor, sancțiunile de respingere și clienții înșelați ne spun că industria a devenit un refugiu pentru malpraxis, înșelăciune și lăcomie. Nu numai că produsele vândute de industria modernă a serviciilor financiare sunt de nerecunoscut față de cele vândute în urmă cu șaizeci de ani, la fel sunt și valorile acesteia.
Ceea ce ne readuce la început. Este grăitor că, în timpul lor de nevoie, băncile cu probleme precum Citigroup în 2007 și Lloyds în 2009 ar fi trebuit să apeleze pentru conducere la un om educat în valorile unei alte epoci.
Credința lui Bischoff de-a lungul vieții a fost că băncile ar trebui să pună pe primul loc interesele clienților și pe al doilea pe propriile lor interese. El a văzut că nu numai lucrul corect de făcut, ci și cel mai bun mod de a construi valoare pe termen lung pentru acționari. A fost o convingere care a servit foarte bine clienții, acționarii și colegii săi.
„Pentru cine lucrezi, tipul ăsta sau frații Salomon?” Sunt destul de sigur că știu cum ar fi răspuns Sir Win Bischoff la această întrebare. Fie ca spiritul lui să trăiască mai departe, într-o industrie care trebuie să-și amintească întotdeauna scopul.
Sursa – www.ft.com
