Cupa Mondială – Argentina 1978

Gazda celei de-a 11-a ediții a Cupei Mondiale la fotbal a fost Argentina. De atunci, nicio țară sud-americană nu a mai organizat un Campionat Mondial.

Multe vedete ale balonului rotund n-au luat parte la acest turneu final al CM din diverse motive. Franz Beckenbauer se retrăsese din echipa națională a Germaniei, iar olandezul Johan Cruyff și englezul Paul Breitner au refuzat să facă deplasarea în America de Sud din cauza situației politice incerte. Cu toate acestea, au fost prezente destule nume mari ale fotbalului: Hans Krankl, Teofilo Cubillas, Paolo Rossi, Karl-Heinz Rummenigge, Kenny Dalglish sau Johan Neeskens, care au umplut tribunele stadioanelor, oferind un spectacol de clasă.

Țara gazdă și-a tras partea leului și a câștigat trofeul pentru prima dată, după ce a învins pe Olanda cu 3-1 în prelungirile finalei. Mario Kempes a asigurat victoria marcând de două ori în ultimul act și, totodată, a câștigat trofeul de golgheter al competiției. Argentina a devenit a șasea națiune care a cucerit trofeul suprem al fotbalului. Olanda a suferit a doua înfrângere consecutivă într-o finală de CM, după ce la turneul final din 1974 fusese învinsă de naționala Germaniei.

După trei medalii de aur obținute în trecut, Brazilia a ratat calificarea în ultimul act deoarece departajarea echipelor finaliste s-a decis la golaveraj, iar Argentina a beneficiat de acest criteriu, după ce învinsese cu 6-0 selecționata Perului. Totuși, brazilienii au câștigat cu 2-1 finala mică împotriva italienilor.

Trofeul de cel mai bun tânăr jucător al turneului i-a revenit italianului Antonio Cabrini. Premiul FIFA pentru fair-play a fost acordat Argentinei, o distincție discutabilă, având în vedere că țara gazdă a fost acuzată că a ajuns în finală în urma unui meci trucat cu Peru (6-0). Se spune că peruanii au primit sume importante de bani pentru a închide ochii în fața multitudinii de goluri înscrise de argentinieni. A fost o controversă umilitoare, dar argumentată, care plutește și în zilele noastre.

La ediția din Argentina, fotbalul a demonstrat, încă o dată, că este o religie a maselor. A fost suficient un Campionat Mondial pentru a iluziona poporul și a menține în viață și cel mai prost dintre guverne. Acesta a fost cazul fostului președinte argentinian, Jorge Rafael Videla (1976-1981), care, în 1978, datorită victoriei în Cupa Mondială a Argentinei, a continuat netulburat să tortureze o țară întreagă. Stadioanele din Buenos Aires s-au transformat ulterior în lagăre de concentrare, unde mii de oameni au fost torturați și omorâți. În total, Videla a produs 30.000 de ‘desaparacidos’ (persoane date dispărute și ulterior ucise) și a fost acuzat de crime împotriva umanității.

Pentru prima dată în istorie, la calificări au luat parte peste 100 de echipe naționale, chiar dacă unele națiuni au refuzat să participe și s-au retras. Printre marile absente ale turneului final s-a aflat și echipa Uruguayului, eliminată în preliminariile zonei America de Sud. Ungaria a reușit să își asigure prezența la CM în urma play-off-ului intercontinental susținut cu Bolivia, pe care a învins-o lejer în ambele meciuri. Ungaria se clasase prima în grupa europeană, lăsând acasă Uniunea Sovietică, la fel cum a procedat Scoția cu Cehoslovacia. Anglia a rămas și ea acasă, chiar dacă a obținut în preliminarii cinci victorii în șase partide. Britanicii aveau același număr de puncte cu italienii și au fost departajați la golaveraj. Despre această departajare, cronicarul Ioan Chirilă avea să scrie în cartea ‘Ar!gen!ti!na!’: ‘Anglia a pierdut Argentina nu pentru că i-ar fi inferioară Italiei, ci pentru că a marcat mai puține goluri Finlandei și Luxemburgului. Cu alte cuvinte, avarul catenaccio, sistemul lui 0-0, a fost mai productiv decât risipitoarea ofensivă fără răgaz, britanică’.

Mexic, ca de obicei, a trebuit să parcurgă un drum lung până să ajungă la turneul final. În grupa preliminară, au avut același punctaj cu SUA și Canada, dar au beneficiat de un golaveraj superior. Apoi, au jucat din nou cinci meciuri, având ca adversare echipele din Haiti, El Salvador, Canada, Guatemala și Surinam. A câștigat grupa și de data aceasta pe primul loc, reușind cinci victorii din tot atâtea partide și 20 de goluri în total.

În Africa, Tunisia a fost marea câștigătoare a preliminariilor, după ce a participat la patru etape de departajare, organizate într-o manieră complicată. În runda finală a preliminariilor africane, au rămas trei echipe: Tunisia, Egipt și Nigeria, urmând ca doar prima dintre ele să călătorească în Argentina.

În Asia, Iranul s-a impus după ce a învins Arabia Saudită și Siria în prima etapă, după care a trecut și de Coreea de Sud, Kuweit, Australia și Hong Kong.

România nu a participat la turneul final pentru că a ratat calificarea. În preliminarii, naționala noastră a făcut parte din grupa europeană 8, alături de Spania și Iugoslavia. Bilanțul României în calificări a înregistrat două victorii și două înfrângeri: 1-0 și 0-2 cu Spania, 2-0 și 4-6 cu Iugoslavia. A acumulat patru puncte, insuficiente față de Spania, ocupanta primului loc în grupă.

Turneul final s-a disputat între 1-25 iunie 1978. La competiție au participat 16 selecționate naționale provenite din cinci confederații: zece echipe din Europa (Austria, Franța, Italia, Olanda, Polonia, RFG, Scoția, Spania, Suedia și Ungaria), trei din America de Sud (Argentina, Brazilia și Peru), una din America de Nord și Centrală (Mexic), una din Africa (Tunisia) și una din Asia (Iran).

În organizarea Cupei Mondiale din Argentina au fost angrenate șase stadioane amplasate în cinci orașe: Estadio Monumental Antonio Vespucio Liberti și stadionul Jose Amalfitani din Buenos Aires, Parque Municipal din Mar Del Plata, arena Cordiviola din Rosario, stadionul Chateau Carreras din Cordoba și stadionul San Martin din Mendoza.

S-au format patru grupe a câte patru echipe. Din prima grupă au făcut parte selecționatele din Italia, Franța, Ungaria și Argentina. Grupa a doua reunea echipele din Polonia, RFG, Mexic și Tunisia. În grupa a treia au fost incluse naționalele Austriei, Spaniei, Suediei și Braziliei. Grupa a patra a fost compusă din formațiile statelor Olanda, Scoția, Peru și Iran.

Regulamentul prevedea că primele două echipe din fiecare grupă se calificau în faza următoare a competiției. Se formau apoi două grupe finale a câte patru echipe, care jucau una împotriva alteia. Cele două câștigătoare ale grupelor își disputau finala mare, iar echipele clasate pe locul secund se întâlneau în finala mică. Deci, au fost scoase din schemă sferturile și semifinalele competiției.

Italienii aveau un nou selecționer: Enzo Bearzot, numit în funcție în 1977. Bearzot a debutat într-un meci amical disputat la 8 octombrie 1977, împotriva RF Germania, încheiat cu o înfrângere (1-2). Naționala Italiei a trecut de o grupă dificilă, înregistrând trei victorii din tot atâtea posibile: 2-1 cu Franța, 3-1 cu Ungaria și 1-0 cu Argentina. Italia a reușit să le ofere suporterilor un joc atractiv, datorită tinerilor jucători promovați, ca Paolo Rossi sau Antonio Cabrini, fără însă a cuceri vreo medalie la CM din ’78. Partida inaugurală a ediției, Italia — Franța, disputată la Mar Del Plata, a fost arbitrată de românul Nicolae Rainea. Italia a avut în echipă opt jucători de la Juventus Torino, iar francezii au avut jucători de la opt echipe.

În grupe, Argentina a trecut atât de Franța, cât și de Ungaria cu 2-1, pierzând contra Italiei cu 0-1. Parcursul brazilienilor nu a mai strălucit ca altădată. După două rezultate de egalitate, 1-1 cu Suedia și 0-0 cu Spania, a urmat o victorie la limită, 1-0 cu Austria. În meciul cu Suedia, jucătorii brazilieni au protestat împotriva deciziei arbitrului scoțian Clive Thomas de a fluiera finalul meciului, exact când Zico se afla în faza de atac.

Nici RFG nu a impresionat la Mondial. Naționala vest-germană a avut un recul oarecum firesc, datorat schimbului de generații. Formația antrenată pentru ultima oară de Helmut Schön nu a reușit să se califice în primele patru echipe. CM din 1978 a consemnat și prima victorie a unei echipe africane din istoria competiției: formația debutantă a Tunisiei i-a învins pe mexicani cu 3-1.

Franța îl avea pe Michel Platini în echipă, pe atunci în vârstă de 21 de ani, dar prezența lui a fost insuficientă, chiar dacă a marcat împotriva Argentinei. Francezii au fost eliminați din prima fază a competiției : 1-2 cu Italia și Argentina, 3-1 cu Ungaria. O ciudățenie legată de echipa Cocoșului Galic la acel turneu este faptul că jucătorii săi au purtat tricouri în dungi, colorate în alb și verde, care nu aveau nicio legătură cu steagul Franței.

Olanda a început greu: a învins Iran cu 3-0, a fost înfrântă de Scoția cu 3-2 și a făcut egal cu Peru (0-0). În meciul împotriva Scoției, olandezul Rob Rensenbrink a înscris golul cu numărul 1.000 al Campionatelor Mondiale. În aceeași confruntare de la Cordoba a rămas memorabil golul marcat de scoțianul Archie Gemmil, care a făcut slalom printre olandezi, depășind trei fundași și lăsând asistența cu gura căscată.

De notat: Argentina, Olanda și Brazilia, adică ocupantele podiumului, au terminat grupele din prima fază pe locul secund. Prin urmare, grupele finale au arătat astfel: Olanda, Italia, RFG și Austria în Grupa A; Argentina, Brazilia, Polonia și Peru în Grupa B.

În faza următoare a grupelor, ‘squadra azzurra’ a reușit o victorie, 1-0 cu Austria; un egal, 0-0 cu Germania, pierzând în ultimul meci, 1-2 cu Olanda. Italia a terminat grupa finală pe locul secund și a ratat calificarea în ultimul act. Brazilia a încheiat 3-0 cu Peru, 3-1 cu Polonia și 0-0 cu Argentina, insuficiente însă pentru a disputa finala. La fel ca în 1974, Brazilia a jucat finala mică.

Tot în faza secundă, jucătorii din țara tangoului au dispus de Polonia cu 2-0, au terminat la egalitate, 0-0, cu Brazilia, și au spulberat naționala Perului cu 6-0, calificându-se în ultimul act.

În timpul meciului Polonia — Peru (1-0), când echipa sa era condusă, portarul peruan Ramon Quiroga a ieșit din zona sa, pătrunzând în jumătatea adversă a terenului. Demersul său a fost zadarnic, pentru că l-a faultat pe atacantul polonez Grzegorz Lato și a primit numaidecât un cartonaș galben în minutul 89.

În meciul pentru locurile 3-4, Brazilia a învins Italia cu 2-1, datorită golurilor înscrise de Nelinho și Dirceu. Cel care a deschis scorul partidei a fost italianul Franco Causio. Presa din Italia nu l-a iertat pe antrenorul Enzo Bearzot și a considerat locul patru obținut ca fiind sub posibilitățile fotbalului italian, având în vedere că din acea echipă făceau parte Marco Tardelli, Gaetano Scirea, Antonio Cabrini, Dino Zoff, Claudio Gentile, Giancarlo Antognoni, Roberto Bettega și Paolo Rossi. Totuși, trupa lui Bearzot a acumulat destulă experiență la CM din 1978, pentru că, peste patru ani, avea să cucerească titlul mondial la Campionatul din Spania.

Marea finală a Mondialului din 1978 s-a disputat la 25 iunie, pe Estadio Monumental din Buenos Aires, în prezența a 71.483 de spectatori. Meciul a fost arbitrat la centru de italianul Sergio Gonella, ajutat la margine de tușierii Ramon Barreto Ruiz din Uruguay și Erich Linemayr din Austria. Ruiz prinsese și finala din 1974, Germania — Olanda (2-1).

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata