„Generaţia Solidaritatea” se uită înapoi cu sentimente amestecate

La 31 august 1980, greviştii de la „Şantierul Naval Lenin” din Gdansk au forţat autorităţile comuniste din Polonia să semneze un acord. Acesta le promitea un sindicat liber şi independent, eliberarea prizonierilor politici, mass-media plurialiste şi necenzurate şi dreptul la grevă.

Evenimentul a marcat începutul sfârşitului Europei sovietice, comentează ziarul britanic The Independent, în ediţia de luni. În termen de zile şi alte comitete greviste din întreaga Polonie au câştigat acelaşi gen de revendicări de la şefii lor de partid.
Curând, toate acordurile locale au confluit într-o singură mişcare ce a acoperit întreaga naţiune şi care a recrutat 9 milioane de membri pâna la sfârşitul anului. Liderul ei a fost un electrician guraliv, pios, uşor „lipsit de scrupule” numit Lech Walesa, potrivit ziarului menţionat. Numele mişcării a fost „Solidaritatea”.

Toţi cei care s-au aflat în acel şantier naval în timpul grevei au ieşit schimbaţi: mai înţelepţi şi probabil cu mai multă încredere în umanitate. A fost o grevă de ocupaţie cu mize foarte mari. La data de 31 august, Lech Walesa a luat un pix suvenir din vizita Papei cu un an înainte şi a semnat Acordul de la Gdansk, semnat şi de vicepremierul Mieczyslaw Jagielski.

Regimul comunist discreditat şi dispreţuit de toată lumea era ca un dinozaur pe moarte. Un compromis a convenit alegeri „libere” în iunie 1989. Patru luni mai târziu, primul guvern din „Europa sovietică”, condus de necomunişti a preluat puterea. În 1990, Lech Walesa a fost ales presedinte al Poloniei libere. Primul an al Solidarităţii a fost un carnaval devenit un mit.

Totuşi, multe din lucrurile care au făcut specială mişcarea au fost uitate. S-a uitat simplul fapt că Solidaritatea era un sindicat. Se baza pe o formidabilă echipă de „consilieri” a unor intelectuali din opoziţie. A fost în mod teatral catolică dar în profunzime a fost alimentată de naţionalismul revoluţionar de modă veche, care intenţiona să restabilească o Polonie cu adevărat independentă.

Solidaritatea, sub forma luată de revoltă, a fost în esenţă o rebeliune a clasei muncitoare. A fost o revoltă sindicală colosală bazată pe proletariatul industrial, dar un proletariat pentru care „socialismul” devenise un cuvânt murdar. Nu a nutrit decât dispreţ faţă de autorităţile comuniste, dar a sperat la început să coexiste cu ele, mai degrabă decât să le răstoarne.

Triumfurile „politice” din acordurile Solidarităţii – atenuarea cenzurii, eliberarea prizonierilor politici – au fost aproape realizări secundare pentru comisiile de grevă. Libertatea de exprimare şi a mass-media au fost cel mai bun mod de a asigura că termenii acordurilor – independenţa noului sindicat, salarii mai bune, nu concedierilor pe motive politice, obţinerea de alimente în magazine – nu vor fi subminate.

Poloneziilor de azi le vine greu să-şi amintească faptul că Solidaritatea a însemnat „anarho¬sindicalism”. Cu alte cuvinte, o formă extremă a democraţiei socialiste, în care lucrătorii au preluat conducerea propriilor întreprinderi, şi-au ales conducerea şi au votat privind planurile de producţie. Acesta a fost programul „auto-gestionării” pe care comitetele din Solidaritatea l-au stabilit în întreaga Polonie.

Dar doar o parte din program a putut fi realizată. Angajaţii au fost încântaţi să-i concedieze pe manageri de partid inutili, însă transformarea economiei poloneze într-o democraţie descentralizată „sub controlul lucrătorilor” era fără speranţă. Economia nu s-a putut transforma. Industria ducea lipsă de piese de schimb iar o datorie externă uriaşă sufoca importurile, în timp ce polonezii stăteau la cozi la uşa magazinelor goale.

Pentru polonezii patrioţi de astăzi gloria Solidarităţii a însemnat că a indus o rană mortală imperiului sovietic în ansamblu. Revoluţiile din 1989, care au doborât comunismul şi au unit Europa”, „au început la Gdansk”. Nu toţi sunt de acord cu acest lucru.
Tony Judt, de exemplu, este de părere în cartea sa „Postwar” că „comunismul însemna putere, iar puterea nu se afla la Varşovia, ci la Moscova. Evoluţiile din Polonia au fost un prolog al colapsului comunismului, dar au rămas un fel de ‘slideshow’. Povestea adevărată a fost în altă parte” (adică în acţiunile lui Mihail Gorbaciov).

Acest lucru este doar pe jumătate adevărat. Comunismul polonez a început să moară în august 1980; mai devreme sau mai târziu polonezii s-ar fi debarasat de el instituind un gen de stat democratic. Moscova şi vecinii comunişti ai Poloniei s-ar fi confruntat apoi cu alegerea între a risca un război european legat de Polonia şi a permite dezmembrarea întregului imperiu sovietic. Meritul major al lui Gorbaciov este că a asigurat o dezmembrare fără vărsare de sânge.

Chiar dacă Solidaritatea a deschis porţile spre viitor, în multe privinţe ea aparţine trecutului. A fost sfârşitul multor lucruri, mai degrabă decât un început. A fost ultima mare revoltă a producătorilor – a celor care au creat avere şi care au susţinut dreptul de a controla modul în care s-a produs şi împărţit averea. Dar aproape nimeni nu îşi mai aduce aminte de „controlul lucrătorilor” astăzi.

Producătorul este ignorat în timp ce consumatorul este regele. Evenimentele de la Gdansk aparţin unei alte perioade dispărute: era marilor instalaţii industriale care folosesc multe mii de muncitori. Regimurile comuniste au încurajat fabricile gigant, presupunând ca acestea vor alimenta o clasă muncitoare disciplinată care să ducă mai departe construirea socialismului.

Aceste locuri au devenit însă fortăreţe de rebeliune, capabile prin dimensiunea lor să îndrepte armate de muncitori furioşi pe străzi şi să îngenuncheze un guvern. Dar noua tehnologie şi transferul de producţie în Asia înseamnă că puţine astfel de megafabrici – odată bastioane ale puterii sindicale – supravieţuiesc în Europa de astăzi. Clasa muncitoare organizată aproape că a trecut în istorie.

Ce rămâne oare din acel spirit de august, într-o Polonie angajată spre pieţele neoliberale şi individualism, în care decalaje enorme privind bogăţia îi separă pe bogaţi de săraci? Solidaritatea a trecut prin mai multe schimbări după 1980.
A devenit o mişcare de rezistenţă dedicată mai mult independenţei naţionale decât drepturilor lucrătorilor. Apoi, după 1989, a devenit una din mişcările politice de dreapta fără succes, printre multe altele. Astăzi este încă o dată mai mult un sindicat, cu un nume puternic, dar cu o influenţă limitată.

Polonezii au sperat în schimbare. În anii sumbri sub legea marţială, tinerii şi-au pierdut interesul faţă de viziunea controlului muncitorilor. Au crezut că văd în Europa de Vest un sistem mai bun care funcţiona: capitalism sub o democraţie liberală. „Generaţia Solidaritatea” se uită înapoi cu sentimente amestecate, dar fără regret.

Dacă Solidaritatea nu le-ar fi dat unor milioane de oameni încrederea că rămânând uniţi vor putea schimba totul, Polonia anului 2010 ar fi arătat mai mult ca Ucraina – o cârpăceală sumbră de speranţe eşuate şi politici de putere murdare, potrivit The Independent. În schimb, este o democraţie europeană stabilă ai căror cetăţenii nutresc sentimente de lehamite şi furie, dar care nu sunt niciodată pasivi.

Copiii celor care au luptat şi au suferit în urmă cu 30 de ani au fost crescuţi în „mituľ’ Solidarităţii. Nu pare să aibă prea mult de-a face cu lumea în care trăiesc. Totuşi au moştenit un instinct al protestului care îşi are rădăcinile în revelaţia din 1980 privind ce pot face oamenii împreună. Jurnalistul Jacek Zakowski a scris:
„Acest mit este pentru mulţi dintre noi dovada că a meritat să ne naştem. Am contribuit cu ceva la această lume. Datorită Solidarităţii mai multe milioane de oameni din Polonia pot reflecta la faptul că au făcut ceva extraordinar şi nu doar pentru ei. În toată istoria nu sunt multe generaţii ca aceasta.”

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata