Între ameninţările diplomatice, mâna de fier de pe vana gazului natural şi confruntările militare, înfruntarea deschisă dintre Moscova şi Kiev are tendinţa de a se perpetua pe o perioadă nedeterminată. Şi asta în ciuda presiunilor declarative ale NATO şi UE care se rezumă doar la încercări timide de aplanare a tensiunilor din zonă prin integrarea Ucrainei în Uniunea Europeană. Eşecul acestei încercări va echivala cu victoria Moscovei care se mai apropie cu un pas de proiectul uniunii euroasiatice.
Dănuţ Dudu
- Arme convenţionale vs arme economice
Confruntările militarea din estul Ucrainei continuă. Conform declaraţiilor făcute de secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, Rusia a masat, în ultimele zile, mii de soldaţi suplimentari la frontiera orientală a ţării. În replică, Ucraina a anunţat că a ordonat încetarea unilaterală a focului, deoarece confruntările au atins un apogeu greu de controlat. Cu atât mai mult cu cât la începutul săptămânii trecute Rusia a sistat alimentarea cu gaz a Ucrainei consfinţind astfel eşecul negocierilor dintre cele două ţări.
O lovitură dată strategiei europene de asigurare a independenţei energetice a Ucrainei care vede, dincolo de intenţia Uniunii, doar o repetare a scenariilor din ianuarie 2006 şi din 2008-2009 când cele două ţări s-au confruntat pe teren economic. O confruntare care, din păcate, pentru Ucraina şi Uniunea Europeană a avut un singur câştigător: Rusia. Adevărul este că cele două state sunt strâns legate prin această afacere, iar independenţa reală a Ucrainei faţă de gazul rus este estimată la cel mult şase luni.
Soluţia europeană de a “returna” Ucrainei o parte din gazul rus importat de UE este doar o soluţie teoretică care a fost “aprofundată” în cadrul unei reuniuni cvasisecrete UE-Ucraina desfăşurate la Budapesta pe 16 iunie. Mării operatori europeni din domeniul gazului metan cum ar fi GDF ar putea inversa sensul de tranzit al gazului pentru a alimenta rezervoarele de gaz ucrainene cum ar fi cel din apropierea Uzhgorod la 50 kilometri de frontiera dintre Ucraina, Ungaria şi Slovacia.
Problemă reală este că acest flux nu este suficient pentru necesarul de gaz al Ucrainei în perioada sezonului rece, ceea ce impune un acord complex între… Rusia şi Ucraina! Ceea ce transformă întregul puzzle conflictual din acest moment într-o veritabilă armă politică care a fost, este şi va fi folosită extrem de eficient de către Moscova. Asta se întrevede în disperarea administraţiei de la Kiev de a reveni la condiţiile preferenţiale de livrare a gazului rus dinainte de actualul conflict.
O disperare uşor de înţeles, doar că de la cei 268$/1.000 mc (preţul din decembrie 2013) s-a ajuns la actualul preţ de 485$/1.000 mc ceea ce reprezintă practic dublarea preţului livrat de Gazprom către Ucraina. O majorare considerată de Ucraina ca fiind nejustificată în condiţiile în care aceasta este atât client al Gazprom-ului cât şi intermediar pentru gazul livrat de acesta Uniunii Europene. Numai că, dacă în acest moment ponderea gazului care tranzitează Ucraina este de 80% prin deschiderea gazoductului Nord Stream (care leagă Germania de Rusia via Marea Baltică) procentul scade substanţial.
Iată de ce, chiar dacă preşedintele ucrainean Petro Poroşenko anunţa, pe 18 iunie, încetarea unilaterală a focului, Rusia nu a făcut decât să crească presiunea militară de la graniţele Ucrainei dând astfel de înţeles forţelor pro-ruse din regiunile Donbas, Louhansk, Sloviansk şi Donetsk că se bucură, în continuare, de sprijinul deschis al Moscovei.
Nu este decât o altă modalitate de a confirma faptul că Rusia deţine controlul respectivelor regiuni şi că frontiera nu reprezintă decât un obstacol grafic pe harta regiunii. Totul nu este decât o continuare firească a alipirii Crimeii la Rusia ceea ce nu face decât să ducă la o radicalizare continuă a conflictelor din zonă. Un scenariu folosit anterior de Rusia în Abhazia, Osetia de Sud sau Transnistria şi care are la bază mai curând interese economice decât de natură etnică sau politică.
