Noua axă Teheran-Beijing

Reticentă faţă de sancţiunile împotriva Iranului, China a acceptat în final să se alăture negocierilor. Dar Beijingul este el, oare, dispus să-şi sacrifice interesele economice, Iranul fiind o vastă piaţă pentru produsele sale variate şi o sursă indispensabilă de petrol?, se întreabă ziarul elveţian Le Temps.

Beijingul este în prezent principalul partener comercial al Teheranului. Cu schimburi în valoare de 21,2 de miliarde de dolari faţă de numai 14,4 cu 3 ani mai devreme, China a detronat în 2009 Germania, primul partener al Iranului de douăzeci de ani.
Potrivit presei, societăţile chineze au furnizat, în cursul anului trecut, 13% din importurile directe ale Iranului – echivalentul a 8 miliarde de dolari – şi tot atâta din importurile indirecte prin Emiratele Arabe Unite.

În timp ce Beijingul a acceptat în final, săptămâna trecută, să se alăture discuţiilor din cadrul grupului ‘5+1’ (China, SUA, Marea Britanie, Franţa, Rusia plus Germania), privind înăsprirea sancţiunilor, chinezii nu par în schimb pregătiţi să-şi facă un duşman din Iran.

‘Ei profită de actualul statu quo şi nu sunt grăbiţi să schimbe situaţia’, spune specialistul în problemele Iranului, Clément Therme, de la Institutul universitar de înalte studii internaţionale (IUHEI) din Geneva.

Beijingul are în Iran o piaţă ideală pentru exporturile sale, iar Teheranul reprezintă şi o importantă sursă pentru necesarul său de energie din ce în ce mai mare. Profitând de plecarea marilor consorţii (Total, Shell, ENI, Beijingul şi-a multiplicat noi contracte în domeniul gazului şi petrolului.

Într-un interval de cinci ani, chinezii s-au angajat în nu mai puţin de 10 proiecte. CNPC-PetroChina s-a angajat în 2009 în două proiecte petroliere în provincia Khuzistan. De asemenea, compania petrolieră chineză va înlocui Total în Golf, în exploatarea zăcământului de gaze de la South Pars.

Costul total al operaţiunilor este de 8-9 miliarde de dolari. Sinopec, prima companie chineză de rafinare este şi ea implicată din 2007 într-un proiect de exploatare a câmpului petrolier din Yadavaran. Potrivit specialiştilor, aproximativ 2.000 de expaţi chinezi trăiesc în prezent în Iran – faţă de câteva sute de oameni de afaceri occidentali.

Afinităţile sino-iraniene se menţin până la controversatul program nuclear. În 2009, Beijingul nu a respectat embargoul în vigoare furnizând Teheranului, via Taiwan, o mare cantitate de piese extrem de utile faimoaselor centrifuge care servesc la îmbogăţirea uraniului. Materialul, comandat de compania chineză Roc-Master Manufacture and Supply, ar fi fost achiziţionat în prealabil din Elveţia.

Apropierea dintre Teheran şi Beijing, în primul rând de natură strategică, trebuie să facă faţă unui mare număr de obstacole, începând cu bariera culturală şi lingvistică. În lipsa unei concurenţe, chinezii îşi impun condiţiile, şi acest lucru începe să-i irite pe iranieni, potrivit unui membru al Camerei de Comerţ Iraniene.

De cealaltă parte, aşa cum arată un recent raport al International Crisis Group, Beijingul se plânge de negocierile sinuoase impuse de iranieni şi de faptul că aceştia nu îşi respectă multe din promisiuni.
Iranul nu vrea însă să supere China, în speranţa că va fi admis cu drepturi depline în Organizaţia de Cooperare de la Shanghai, în cadrul căreia are din 2005 titlul de ‘membru observator’.

De partea chineză, se observă aceeaşi prudenţă. Anunţat printre invitaţii Conferinţei internaţionale privind securitatea nucleară, care va avea loc la Teheran, la 17 şi 18 aprilie, Beijingul nu şi-a confirmat încă oficial prezenţa.

‘Autorităţile chineze lucrează la imaginea lor, aceea de respectare a echilibrelor mondiale’, afirmă Pierre Picquart, specialist francez în problemele chineze.
‘În timp ce China se afirmă ca o putere internaţională, ea face savante medieri între diferiţii interlocutori, fie că sunt iranieni sau americani. În fond, criza nucleară este o ocazie ideală ca să-şi consolideze locul la nivel mondial’, potrivit analistului.

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata