Se impune o „politică a cetăţeniei” serioasă, adecvată noului context european

Preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, a anunţat recent o revizuire în sens restrictiv a normelor ce permit dobândirea cetăţeniei franceze. În opinia sa, cetăţenilor naturalizaţi care atentează la viaţa unui funcţionar al forţelor de ordine trebuie să li se revoce cetăţenia.

Această declaraţie a suscitat un cor de proteste, notează Corriere della Sera în ediţia de luni. Se impune precizarea că legea franceză, la fel ca şi cea britanică, are deja în vedere în anumite cazuri retragerea cetăţeniei, numai că o astfel de posibilitate nu este exercitată niciodată.

În ultimul deceniu, Franţa s-a remarcat, dimpotrivă, printr-o abordare „soft” în materie de cetăţenie: peste un milion de noi naturalizări, aproape cât Germania şi de zece ori mai mult ca Italia.
Problema retragerii cetăţeniei este evident foarte delicată în primul rând în plan etico-politic înaintea celui juridic. Ea trebuie să fie evaluată într-un cadru mai amplu, capabil să identifice liniile generale ale unei „politici a cetăţeniei” serioase, adecvată noului context european.

Prin tradiţie, naturalizarea „străinilor” a fost corelată cu aşa-numitul „ius sanguinis” – prezenţa unor părinţi sau strămoşi deja „naţionali”, un caz tipic fiind Germania – sau „ius soli” – naşterea pe teritoriul naţional, un caz tipic fiind SUA. Mergând pe urmele masivelor fluxuri migratorii din ultimele două decenii, aceste criterii nu mai sunt valabile.
Ce sens are acordarea cetăţeniei pentru „legături de sânge” celor născuţi şi rezidenţi în străinătate şi care nu au nicio legătură cu ţara-mamă? Şi de ce să se nege cetăţenia unui străin care nu s-a născut „in loco” dar s-a integrat bine în ţara de imigraţie?

O politică serioasă a cetăţeniei trebuie bazată astăzi pe criterii noi: în esenţă reşedinţa (ius domicilii), însoţită de o serie de „filtre” care atestă disponibilitatea şi măsura integrării – frecvenţa şcolară, loc de muncă stabil, cunoaşterea limbii.
Naturalizarea nu mai trebuie văzută ca o trecere „punctuală”, un salt de statut ireversibil, reglementat de criterii foarte generale şi automate. Trebuie văzută mai degrabă ca un proces gradual, însoţit de stimulente şi recompense, precum şi de coridoare preferenţiale, mai ales pentru minori.

O a doua linie călăuzitoare priveşte chiar definiţia cetăţeniei. Şi aici trebuie depăşită juxtapunerea seacă cetăţean străin şi prevăzute forme intermediare de „cvasi-cetăţenie”. Drepturile conferite de aceste forme ar putea fi corelate cu drepturile ţării de origine – mai ales în domeniul asistenţei sociale şi medicale – promovând şi forme ale „imigraţiei navetiste” – de exemplu un medic indian care vrea să lucreze şase luni într-un spital european.

Instituţia cetăţeniei a Uniunii Europene (UE) poate fi deja considerată o formă de „denizenship” (naturalizare). Este vorba de un statut care le conferă cetăţenilor din fiecare stat membru unele drepturi ce pot fi exercitate pe întreg teritoriul UE.
Pentru moment, cetăţenia UE este „de ordinul doi” comparativ cu cea naţională. Dar nimic nu împiedică, mai ales după adoptarea Tratatului de la Lisabona, să fie folosită ca statut alternativ sau pregătitor pentru cetăţenia naţională pentru imigranţii extracomunitari ce îndeplinesc anumite cerinţe.

Într-un cadru astfel articulat, chestiunea retragerii cetăţeniei pentru cei care comit delicte, menţionată de Sarkozy, ar putea găsi un loc mai puţin dramatic în plan simbolic şi mai eficient în plan concret. „Buna conduită” ar putea deveni unul din filtrele selective cele mai elementare, rămânând eventual operativ şi pe o anumită perioadă de timp după naturalizarea deplină a unui străin.

Imigraţia este astăzi una din temele cele mai presante din punct de vedere politic. Potrivit sondajelor din multe ţări, majoritatea alegătorilor se declară îngrijorată şi în nesiguranţă. La ultimele alegeri europene, partidele xenofobe au obţinut voturi peste tot. Există riscul unei spirale autentice de polarizare ideologică, nu numai din partea cetăţenilor, ci şi din partea „străinilor”, aşa cum se întâmplă în Franţa.

Se ştie că economiile şi statele bunăstării europene nu se pot lipsi de imigranţi şi se mai ştie că alături de noi trăiesc foarte mulţi străini „cu acte în regulă”, cu un număr crescând de copii care s-au integrat perfect în societate. Integrarea nu este numai posibilă dar este şi avantajoasă pentru toţi. O nouă politică a cetăţeniei poate face mult pentru a facilita ulterior acest proces şi poate îngrădi riscurile unor radicalizări periculoase.

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata