În contextul discuţiilor despre bucla de reacție negativă dintre blocarea creșterii economice și extinderea rețelelor de siguranță şi cum se eliberează țările de această „buclă a condamnării”, un element important este regândirea regulilor fiscale care modelează deciziile de investiții guvernamentale.
Ideea de reguli fiscale, care impun limite asupra împrumuturilor guvernelor, este una sănătoasă. Guvernele ar trebui să respecte principiul „bunului strămoș”, înzestrând generațiile viitoare cu active și venituri, nu împovărându-le cu datorii și impozite. În acest fel, normele fiscale pot contribui la asigurarea echității între generații – ele sunt echivalentul cotidian al obiectivului de a lăsa copiilor tăi casa și nu ipoteca.
După o succesiune de cheltuieli guvernamentale exagerate legate de pandemie, regulile fiscale riscă acum să fie încălcate. SUA se confruntă luna viitoare cu o prăpastie din cauza limitelor de îndatorare impuse de Congres. În UE, calibrarea limitelor impuse de Pactul de stabilitate și de creștere în ceea ce privește datoriile țărilor se dovedește a fi acerbă. Iar în Regatul Unit, normele fiscale care impun o scădere a ratei datoriei în termen de cinci ani limitează capacitatea guvernului de a pune în aplicare politici de stimulare a creșterii pe termen lung.
Citeste si:
Aceste norme exercită o disciplină fiscală utilă sau limitează investițiile și creșterea economică? Eu cred că aceasta din urmă. Acestea se bazează de obicei pe stocul de datorie publică în raport cu venitul. Ne-am aștepta ca acest raport să varieze în timp. Cu cât sunt mai mari provocările cu care se confruntă un stat-națiune, cu atât mai puternice sunt argumentele în favoarea investițiilor finanțate din datorie în bunurile publice necesare pentru a le face față.
Să luăm exemplul Regatului Unit. De la revoluția industrială, raportul dintre datorie și produsul intern brut în Regatul Unit s-a dublat, în medie, în fiecare secol. Aceasta a fost o alegere explicită a societății de a investi în noile seturi de bunuri publice necesare pentru a sprijini progresul economic și social – de la școli la locuințe și sănătate. Ratele de îndatorare ale altor țări au avut, de asemenea, tendința de a crește de-a lungul timpului.
Nu ar trebui să ne așteptăm neapărat ca acest model să se repete în secolul XXI. Dar nici nu ar trebui să ne așteptăm ca ratele de îndatorare să se stabilizeze sau să scadă. Multe economii avansate se confruntă cu provocări nu mai puțin grave decât cele cu care s-au confruntat strămoșii noștri. Iar argumentele în favoarea unui nou set de bunuri publice pentru a le face față sunt la fel de convingătoare.
Acest lucru evidențiază un al doilea defect al normelor fiscale existente: acestea se bazează de obicei pe datoria financiară netă. Acestea nu recunosc activele nefinanciare create de investițiile publice, fie ele tangibile (drumuri, spitale, școli) sau intangibile (proprietate intelectuală, date, coduri). Ele nu recunosc nici investițiile în active naturale, cum ar fi apa curată, aerul curat și o biosferă înfloritoare.
Recunoașterea acestor active ne-ar da o măsură a adevăratei valori nete a guvernului. La fel cum o companie sau o gospodărie s-ar uita la valoarea lor netă atunci când fac alegeri de investiții, la fel ar trebui să facă și guvernul. S-a constatat că țările cu active nete ridicate au costuri de împrumut mai mici. Justițiarii de pe piața obligațiunilor vizează strămoșii săraci, nu împrumutații. Acesta este motivul pentru care costurile reale ale împrumuturilor guvernamentale au avut o tendință de scădere de-a lungul secolelor, în ciuda faptului că ratele datoriei guvernamentale au avut o tendință de creștere. Piețele financiare știu că ceea ce contează este valoarea casei, nu ipoteca.
Țările cu o valoare netă mai mare tind, de asemenea, să prezinte o rezistență macroeconomică mai mare. Acest lucru reduce apoi povara asupra statului atunci când apar șocuri adverse. Normele noastre fiscale actuale bazate pe datorie, prin constrângerea investițiilor publice, au contribuit la o reducere a rezilienței macroeconomice și la o umflare a plasei de siguranță în urma șocurilor.
Aceasta a fost povestea ultimelor câteva decenii, când investițiile publice ale țărilor G7 au stagnat sau au scăzut, în ciuda faptului că ratele reale ale dobânzii la nivel mondial au fost aproape de zero. Aici a existat o oportunitate de a investi în regenerarea economică și de mediu și de a stimula creșterea și rezistența macroeconomică. Normele fiscale eronate au făcut ca această oportunitate să fie irosită și să se perpetueze buclă de dezastru.
De atunci, randamentele reale globale au crescut în întreaga lume. Dar, având în vedere că ratele reale sunt încă sub 1 % la nivel global, calculul cost/beneficiu ar favoriza în mod covârșitor investițiile publice de astăzi pentru a sprijini creșterea și reziliența de mâine. Confruntările recente privind limitele de îndatorare în economiile avansate înseamnă că această oportunitate riscă, din nou, să fie irosită.
Aderarea la normele fiscale existente riscă să subinvestească astăzi în sănătatea economică și de mediu de mâine. După cum demonstrează dovezile din ultimele câteva decenii, normele fiscale bazate pe datorie afectează creșterea, slăbesc rezistența macroeconomică și amplifică bucla de fatalitate. Generațiile viitoare ne vor considera, pe bună dreptate, niște strămoși răi dacă rămânem cu ele.
Sursa – www.ft.com
